#21 În comă
de V. Umbreanu
Plouă.
Norii, într-o ţesătură compactă, acoperă depărtările.
Bate şi vântul, aşa că, picăturile reci lovesc faţa.
Gara, cu bălţile de pe asfaltul peronului, arată ca un refugiu.
Vagoanele atrag călătorii zgribuliţi.
Urc în ultimul vagon de pe linia 3A din Gara Mică.
Îmi găsesc loc lângă fereastră, în stânga, în sensul de mers al trenului.
Deşi este rece, mă dezbrac de fâşul vătuit şi rămân în pulovăr.
Încet, încet, călătorii aproape că ocupă toate locurile.
Mai mult navetişti, din jurul metropolei transilvane.
Unii mai fumează jos, lângă vagoane.
Trag cu nesaţ din ţigările otrăvitoare.
Mă tot minunez privindu-i, tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, cum mimează satisfacţia.
Sau preocuparea.
Sau afectarea.
O anumită detaşare.
Ca la actori.
La actorii din filme.
Se aude fluierul conductorului.
Fumătorii aruncă chiştoacele şi urcă în ultimul moment.
Buzele celor din jur se mişcă în toiul discuţiilor.
Dar eu nu le aud.
În jurul meu, tăcere.
Tăcerea câmpului, nişa.
Afară defilează clădirile, străzile, gunoaiele.
Coşurile de la C.U.G., în depărtare.
Pe sticla murdară a ferestrei, firişoare de apă se scurg în meandre ale hazardului.
Scrâşnete de frâne anunţă staţiile aproape pustii.
Impiegaţii, cu lopăţica lor oficială.
Vagoane ruginite, pe liniile laterale.
Călători care coboară.
Pelerine şi umbrele.
Câinii, lângă zidurile caselor.
Câte o cioară, planând în zig-zag, împotriva vântului.
Ritmic, rămân în urmă stâlpii laterali, care susţin instalaţia electrică.
Părăsim valea largă şi pătrundem printre dealuri.
Se vede plantaţia de meri, devastată.
Cu terasele ocupate de bălăriile aplecate de vânt.
Şirul de trestii de lângă calea ferată.
Noile case de lângă şosea.
Unele cu grămezi de moloz şi unelte.
Oprite din lucru, acum, în prag de iarnă.
Plopii şi salcâmii de dinaintea staţiei care urmează.
Frânele de rigoare.
Magazia de mărfuri, cu uşile închise de lacăte ruginite.
Acoperişul, cu ţigle căzute.
Clădirea closetului, cu litere vopsite în roşu, CO5.
Oprit brusc, trenul debarcă mai mulţi călători.
Impiegatul, care priveşte în stânga şi în dreapta.
Peronul, cu dale crăpate, inundat ici-colo.
Dar, surpriză.
Nu departe de funcţionarul agitat, la 2-3 metri, o pasăre.
O pasăre pe peron.
În poziţie fixă.
Aplecată.
Cu ciocul atingând solul.
Privirea îl fixează ca într-un insectar.
Sau ca într-o vitrină.
O vitrină de muzeu.
Secundele trec dar timpul parcă este oprit.
Ca şi pasărea.
Porumbelul.
Pentru că este un porumbel.
Un porumbel pe peron.
Pe peronul cu dale erodate.
Cu ierburi uscate, năpădindu-l
Un peron cu bălţi.
Cu ploaie şi vânt.
Ploaie şi vânt de noiembrie.
Porumbelul, pe peron.
Aplecat.
Aplecat, ca pentru o rugăciune.
Cu ciocul atingând solul.
Nemişcat.
Nemişcat, în agitaţia din jur.
Cu ploaia rece şi vântul pătrunzător.
Cu zgomotul trenului.
Cu vocile celor care coboară.
Cu impiegatul care-şi ridică paleta.
Fluierul locomotivei.
Mai trec secunde.
Secunde, până trenul porneşte.
Dar porumbelul rămâne.
Rămâne pe loc.
Aplecat.
Cu ciocul atingând solul.
Peronul.
Peronul, cu dale crăpate.
Şi ierburi.
Mă întorc.
Mă întorc surescitat.
Şi privesc.
Privesc, în urmă.
Cât pot.
Atâta cât pot.
Cât mă lasă trenul.
Trenul care prinde viteză.
Porumbelul.
Porumbelul nu se mai vede.
Doar impiegatul.
Care intră în staţie.
Înserarea pune stăpânire pe lume.
Trenul, urcând pe pante tot mai abrupte, mă duce spre destinaţie.
Dar nu mai sunt singur.
Nu mai sunt singur în câmpul ocrotitor.
În nişa protectoare.
Mai am o fiinţă.
Anonimă.
Pe care ochii au preluat-o din mediul ei.
Din mediul ei protector.
Până la capăt.
Până când, timpul i-a fost retezat.
Acolo, pe un peron.
Cu dale roase.
De paşi.
De vânturi şi de ploi.
Unde a rămas.
Aplecată.
Aplecată spre pământ.
Spre pământul care o va cuprinde.
Cu ciocul.
Cu ciocul atingând solul.
Ca într-un contact.
De cuprindere.
Până a sosit trenul.
Trenul cu o privire.
O privire de atenţie.
Şi de înregistrare.
Pentru cunoaştere.
Şi imortalitate.
Iată, cuvintele reînvie fiinţa.
Reînvie clipa.
Cu porumbelul.
În comă.
2009