#20 Şoferul din dubiţă

de V. Umbreanu

Nu-mi vine să cred!

Soarele începe să coboare spre apus şi-n răcitor nu am decât un clean, prins de dimineaţă.

Atât.

Şi ce zi frumoasă este!

Ceaţa s-a ridicat devreme şi Mureşul curat promitea o zi de succes.

Atunci am “spart gheaţa”.

Apoi, nimic.

Degeaba am încercat lângă termocentrală, unde zgomotul mă deranja.

Degeaba am coborât panta abruptă a ţărmului, printre vrejii de mure, aşteptând pe stâncile încastrate-n nisip.

Pluta rămânea nemişcată.

Nici la locul de adăpat al vitelor n-a fost mai bine.

Unde, altădată, peştii apropiaţi de mal aşteptau momeala.

Acum, broscuţa din cârlig nu mai avea succes.

Minutele de răbdare se adunau în ore.

Iar apatia din apă îmi acutiza foamea, pe care, în sfârşit, acum, o potolesc.

Stau pe ţărmul înalt, pe iarbă, cu undiţa alături.

Imediat după curbă.

Pluta, nemişcată.

Raniţa deschisă şi mâncarea desfăşurată pe punga de plastic.

Pâine.

Slănină.

Ceapă.

Ardei.

Tăiate, fiecare, la locul lor.

Flaconul de vitamina C, cu sare.

Briceagul.

Basca, pe iarbă, lângă sticla cu apă.

Răcitorul, cu unicul peşte.

Fâşul verde, rupt în câteva locuri, în loc de pătură, sub mine.

Pluta, nemişcată.

De pe ţărmul din faţă se-aude un piţigoi.

Îl văd ţopăind pe crengile sălciilor.

Îl urmează altul, poate perechea.

Mănânc liniştit.

Din păcate.

Din spate se-apropie vitele de pe păşunea încă verde.

Sfârşit de octombrie văratic.

O libelulă albastră trece în viteză şi se întoarce rapid.

Un pleoscăit sub sălciile celuilalt ţărm.

Văd cercurile depărtându-se.

Nu cumva li s-a făcut foame şi peştilor?

Mă grăbesc cu ultimele îmbucături şi strâng totul în rucsac.

Briceagul ajunge într-un buzunar al acestuia.

Doar sticla cu apă, spre care mă întind.

Atunci, vârful undiţei se îndoieşte brusc şi tot universul tresare.

Mâna apucă băţul.

Firul se întinde.

Corpul se răsuceşte.

Ochii caută pluta şi, nevăzând-o, intră în funcţiune reflexul de înţepare.

Băţul de bambus, arcuit, înregistrează captura.

În sfârşit!

Ridicat în picioare, atent la ţărm, depărtat câteva palme, recuperez febril.

Cleanul, înotând spre larg, îmi uşurează sarcina.

Câteva mişcări şi iată-l pe iarbă!

Aşa da!

Are cam trei sferturi de kilogram.

Las băţul jos şi-l prind de la opercule, pentru a-l elibera din cârlig.

Se zbate.

Îmi scapă, alunecos cum este!

Dar, până la urmă, tot în răcitor ajunge, peste calupul de gheaţă, alături de confratele lui.

Aşa a început faza de seară a pescuitului.

Până la confluenţa pârâului cu Mureşul am mai prins patru cleni.

Acum e aproape întuneric.

Îmi demontez undiţa.

Îmbrac fâşul.

Ţânţarii băzăie.

Scot lanterna din raniţă, mă înham la bagaje şi o pornesc spre gară.

Fasciculul de lumină îmi ghidează paşii.

Să ocolesc muşuroaiele.

Să evit spinii.

Mă deplasez de-a lungul pârâului până la podeţ.

Acolo, drumul uscat, cu miile de urme ale copitelor, îmi îngreunează mersul.

Cizmele sunt grele.

Se văd pe şosea luminile maşinilor.

Pe boltă, primele stele.

Aşa ajung la cărarea cu plăci prefabricate.

Care începe lângă gară şi se termină la barcă.

La barca de la Mureş.

Cărarea navetiştilor.

Dar şi a pescarilor.

Ajung lângă şosea, la marginea comunei.

Câinii mă latră.

Ca deobicei.

Dar sunt dincolo de garduri.

Privesc cadranul ceasului.

Aproape ora 7.

Trenul, la 8 şi ceva.

Mă hotărăsc repede.

Să stau la ocazie.

Aşa că, nu traversez şoseaua animată ci mă deplasez dincolo de pasajul cu linia spre termocentrală.

Cam o sută de metri.

Raniţa, răcitorul şi undiţa ajung pe fâşia cu iarbă a şoselei.

Sting lanterna şi o depozitez în rucsac.

Apoi încep să fac semne maşinilor.

Cu palma ridicată.

Cea dreaptă.

Doar când se apropie.

Minutele trec.

În întunericul tot mai dens.

Cu luminile tot mai orbitoare.

Şuierul traficului.

Aerul izbindu-mă în faţă.

Mirosul de gaze.

Răcoarea care se face tot mai simţită.

Ca şi oboseala.

Mai ales a picioarelor.

Care duc greul zilei.

Cât m-am odihnit?

Jumătatea de oră cât am potolit foamea!

În rest, mişcare şi iar mişcare.

Sau statul pe loc, mai obositor.

Uneori, până la apariţia cârceilor.

Şi mâna dreaptă mi-e epuizată.

Tot timpul cu undiţa la atac!

Ridic mâna şi fac semnul.

De câte ori se apropie farurile.

Mă ustură şi ochii.

De atâta privit pluta.

Dar şi din cauza reflexiei luminii în apă.

Norocul băştii, turtită spre a realiza un cozoroc.

Frânează un automobil.

Fug câţiva metri dar porneşte în viteză, claxonând.

Glume de şofer!

Revin la bagaje şi reîncep semnalele.

Simt mâncărimi în bărbia nerasă.

Nu mă mir că nu opresc şoferii.

Mă văd în lumina reflectoarelor lor ca pe o scenă.

Un străin.

Cu haine ponosite şi zdrenţuite.

Cu cizmele stropite cu nămol.

Cu o bască învechită, decolorată.

Bărbos şi obosit.

Ba şi cu bagajele incomode pentru vehiculele lor.

Ştiu.

Dar, fac semne în continuare.

Cu un pic de speranţă.

Pentru că mai ştiu că sunt norocos.

Privesc ceasul când trece ultima maşină şi constat că este aproape opt!

Mă hotărăsc să renunţ şi să traversez şoseaua, să ajung la gară.

Dar, subconştientul îmi şopteşte, ca deobicei, să mai încerc, un minut.

Doar un minut!

Şi aici, ca şi la pescuit.

Pentru ultima oară!

Fac semne cu mâna dreaptă.

Mai concentrat.

Mai pătimaş.

Mai convingător.

Iată, se apropie farurile, dar maşina trece în viteză.

Mă întorc spre bagaje când aud scrâşnetul roţilor pe şosea.

Ce frâne a pus şoferul!

Privesc silueta din umbră şi descopăr o dubiţă.

Care, porneşte înapoi!

Uimit, aştept pe marginea şoselei.

Cu motorul duduind, maşina, oprită la scară, aşteaptă să ia pasagerul.

Nici n-am apucat să am o reacţie, că portiera din dreptul meu se deschide, iar şoferul, aplecat peste motor, glăsuieşte astfel:

- Poftiţi, domnule profesor!

Năuc de-a binelea dar şi încântat mă îmbarc înăuntru.

În ordine.

Răcitorul întâi.

Apoi undiţa.

Şi, la urmă, eu, cu raniţa pe genunchi.

Abia apoi privesc şoferul, cu atenţie mărită.

Şoferul?

Un străin.

Da, chiar un străin!

Cum poate un străin să aprecieze, din viteza maşinii, în lumina farurilor, că sărăcăciosul pescar de pe marginea şoselei este, în realitatea socială, un profesor?

Nedezmeticit încă fiind, şoferul se amuză prietenos de situaţie.

Cu un zâmbet cald şi satisfăcut de uimirea pasagerului, şoferul îmi descifrează misterul, nu înainte de-a mă întreba:

- Aşa-i că nu mă recunoaşteţi?

Cu o pauză scurtă de a-l cerceta încă o dată, de a-i descifra fizionomia, glasul, zâmbetul, a trebuit să mă recunosc învins.

- Nu, nu vă recunosc cine sunteţi!

Abia atunci se prezentă.

Ca fiind un elev de liceu din Turda.

De la Liceul de Chimie Nr.2.

Secţia serală.

Unde, am suplinit timp de un an, predând geografia la clasele a X-a, zi şi seral.

Chiar dacă elevii de la seral erau mai maturizaţi decât cei de la cursurile de zi, tot nu-l puteam recunoaşte pe elevul de-atunci în şoferul de-acum.

Şi când?

După 12 ani!

Un şofer trupeş.

Cu ten şaten.

Cu ochi scăpărători.

Cu limbaj ales.

Şi cu un respect atât de evident.

Ce repede a trecut timpul până am ajuns în orăşelul de baştină.

În care am aflat atâtea!

Că este căsătorit şi are copii.

Că-i place meseria de şofer.

Că m-a recunoscut fulgerător.

Că nu va uita niciodată orele de geografie.

Iată, ajuns acasă, cu raniţa, răcitorul şi undiţa pe trotuar, privesc dubiţa care se îndepărtează.

Ochii obosiţi adineaori, strălucitori acum, lasă lacrimile să se prelingă pe obraji.

2009