#19 Strada Lipscani

de V. Umbreanu

Sâmbăta aveam practică agricolă cu două clase.

Primăvara, activităţile ni le împărţeam între unităţile agricole şi colectarea plantelor medicinale.

Dar, în cele două ore, nu se putea munci prea mult, dacă scoatem timpul pentru deplasare şi pauza de masă, aşa că, de comun acord cu toate părţile interesate, le dublam.

Şi toţi erau mulţumiţi.

Creştea volumul, rentabilitatea şi ne alegeam cu o zi liberă.

Aşa s-a potrivit şi în acest sfârşit de aprilie.

Numai bine!

Ca să pot pleca la Constanţa cu o zi mai devreme, unde fiul meu îşi satisfăcea stagiul militar.

Dar, ca să pot trece şi prin Bucureşti, înainte.

Vineri noaptea am călătorit cu acceleratul de Satu Mare.

În răcoarea din compartiment şi înghesuit, am reuşit să aţipesc de câteva ori.

Partenerii se burzuluiau de câte ori lăsam să intre aer curat pe fereastră.

Dimineaţa, mă spăl la toaleta subterană din Gara de Nord.

Apa rece, dar mai ales mirosul înţepător de chimicale, mă trezesc complet.

Foamea mă obligă să mai consum un sandviş.

Cu punga de lapte în mâini, cu geanta de voiaj gri la picioare, îmi încarc bateriile, pe o banchetă din sala de aşteptare, clasa a II-a.

Lume necăjită.

Aer îmbâcsit.

Patrule de miliţieni.

O pornesc spre centru, pe Calea Griviţei.

Trotuarele denivelate şi gunoaiele sunt ceva obişnuit.

La fel şi câinii.

Tramvaiele trec hodorogind.

Totuşi, ici şi colo, pomii înfloriţi, surâd în primăvara întârziată.

Ajuns pe Calea Victoriei, totul se schimbă!

Clădirile, curăţenia şi maşinile, parcă, aparţin altui oraş.

Chiar şi pietonii.

Merg agale şi privesc vitrinele.

Oglinzile lor îmi arată o figură de provincial.

Intru în librării fără să caut ceva anume, doar să văd noutăţile.

Până se deschid şi magazinele cu discuri.

La ora 9 sau 10.

Circul pe bulevarde, ajung în Piaţa Romană, apoi, în partea opusă, în zona Unirii.

Obosit şi flămând, cumpăr câteva brânzoaice şi le consum pe o bancă, în Cişmigiu.

Din geanta deschisă, admir coperta discului Rahmaninov.

Doi pensionari joacă şah alături.

Vântul clatină crengile.

Măturătoarele îşi fac datoria pe alei.

S-a şi făcut amiază.

Printre altele, în afară de câteva vizite la nişte consăteni, mai am de ajuns pe Lipscani.

Mototolesc hârtia de ambalaj, unsuroasă, ridic bagajul şi pornesc spre ieşirea din bulevardul Gheorghiu-Dej.

Cutia de gunoi mă scapă de ghemotoc.

S-a făcut cald, dar vântul circulă peste tot, nestingherit.

Ochelarii de soare mă ocrotesc şi de praful gălbui din aer.

Caut în labirint calea spre strada cea mai aglomerată.

Cu clădirile vechi şi înnoite la repezeală.

Cu magazinele şi dughenele pline de mărfuri.

Cu terasele încropite şi pline de muşterii.

Cu fumul de la grătare şi cu toate mirosurile posibile.

Şi, mai ales, cu lumea înghesuită, umăr la umăr, migrând de la un capăt la altul.

De toate culorile şi înălţimile.

De toate stările şi limbile.

Într-o gălăgie şi foială de neînchiput şi de nevăzut, în altă parte.

Ştiu că este şi cel mai periculos loc din capitală.

Raiul hoţilor de buzunare.

Şi nu numai.

Pătrund în torentul babilonic şi mă las purtat de curent.

Relativ calm, dar cu atenţia “bifurcată”.

Spre atingerile “cu intenţie”.

Şi spre marfa pe care o caut.

Ciocolata.

Ciocolata străină.

Caut să-mi păstrez deplasarea pe fluidul din dreapta, cu ochii la tarabe şi la vânzătorii ambulanţi.

Sunt destul de înalt ca să ţin sub observaţie mulţimea.

Ne mişcăm cu greu în înghesuială.

Mulţi se opresc.

Întreabă şi cumpără.

Unii se tocmesc.

Vânzătorii îşi strigă marfa.

Alţii se întorc împotriva valului.

Sunt şi din cei care trec din şuvoiul opus, intersectându-ne.

Parcă-i un război de ţesut.

La care toţi poartă suveica.

Şi firele, întreţesute asimetric, dau pânzei o structură haotică.

Sunt mulţi germani.

Blonzi şi roşcaţi.

Bărboşi şi mătăhăloşi, ei.

Solide şi cu pistrui, ele.

Savurez acest început de Orient.

Din când în când fotografiază.

Totuşi, în mulţime, domină pieile bronzate.

Bronzate din naştere.

Am ajuns la capăt, lângă bulevardul Unirii.

Trec în celălalt segment şi-mi reîncep parcursul.

Nu găsesc ce caut.

Sunt tot felul de mărfuri, ca într-un bazar la vedere, numai ciocolată nu.

Viteza de înaintare e mică.

Peste toţi flutură fumul grătarelor şi tot felul de mirosuri.

De ambele părţi se deschid ganguri dubioase.

La clădirea CEC-ului schimb din nou direcţia.

Mai încerc o dată, poate n-am observat omul potrivit.

Cu cele câteva tipuri în mână.

Şi cu sacoşa la braţ.

Parcă-i mai mare densitatea.

Nu poţi înainta decât la pas.

Decât în ritmul “şarpelui” uman.

Cu tresăririle şi zvârcolirile neaşteptate.

Iată, chiar acum simt cum sunt împins încet spre mijlocul fluviului.

Zeci şi zeci de inşi sunt împrejur, fiecare cu propria intenţie.

Dar, component unitar al ritmului.

Am trecut de mijloc şi sunt împins în contra-curent.

Ce se întâmplă?

Umăr la umăr, sunt înconjurat de câţiva ţigani.

Tineri.

Tăcuţi.

Cu priviri încruntate.

Simt o mână la buzunarul din spate al pantalonilor, pe sub pulovăr.

Duc repede palma dreaptă acolo!

Acopăr nasturele şi clapeta.

Apăr portmoneul.

Alte mâini apucă geanta mea gri şi o trag încetişor!

Ţin bine de ea!

Mă împing vizibil spre gang.

Sunt o echipă.

Funcţionează ca o şenilă.

Bine unsă.

Mă opun, dar forţa lor tăcută, însumată, mă domină.

Vor să mă scoată din mulţime.

Dârji şi tăcuţi.

Cu privirile sălbatice.

Mă năpustesc în lanţ şi rup inelele, nu fără efort!

Mâinile lor sunt peste tot.

Dar, cu încă o catapultă, intru în mijlocul curentului.

Întorc privirea şi-i văd cum mă urmăresc, regrupându-se.

Dezamăgiţi de eşec.

Nişte purdalăi spilcuiţi.

Dar maturizaţi.

Ajung lângă bulevard şi mă îndrept spre magazinul “Unirea”.

Renunţ la ciocolată.

Abia acum simt încordarea întregului trup.

Şi un tremur uşor.

Şi fruntea, cu bruma de sudoare.

Ca să vezi!

Strada Lipscani.

2001