#18 Ciorile

de V. Umbreanu

Toamna era în toi.

După câteva zile cu ploaie şi vânt, a apărut iarăşi soarele.

În decursul după-amiezii, fâşiile de nori alternau cu benzi albastre.

Vizitele în Turda au dat şi rezultate practice aşa că, acum, aştept relaxat în staţie autobuzul 2.

În mulţimea pestriţă, lângă zidul ros de intemperii, urmăresc micile evenimente din jur.

Traficul intens de pe şosea, cu unic sens.

Credincioşii care intră în catedrala medievală.

Porumbeii şi stăncuţele de pe ziduri şi molizi.

Norii care se deplasează către răsărit.

Celelalte autobuze care se opresc, preiau călătorii şi îşi continuă traseul.

În sfârşit apare şi burduful nostru şi ne grăbim să ocupăm locurile de la geam.

Le prefer pe cele din stânga.

Las bagajul şi mă precipit să iau biletul.

Apoi, instalat comod, mă pregătesc să vizionez spectacolul.

Spectacolul oraşului şi al văii Arieşului.

În cele douăzeci de minute.

Deşi sunt băştinaş în cele două localităţi, mă fascinează schimbările.

Chiar şi cele de amănunt.

De amănunt greu perceptibil.

O casă tencuită.

Un pom în floare.

Picăturile ploii în bălţi.

Pisica traversând o stradă lăturalnică.

Apa tulbure a râului.

Aspecte, pe care le văd şi acum şi pe care nu le voi mai vedea.

Pe acestea.

Voi observa altele, dar nu vor fi chiar ca acestea.

O broderie.

O broderie a schimbărilor.

Care se pierd în străfundurile uitării.

Oprim în staţii şi călătorii se schimbă continuu.

Nici nu-l înregistrez cu atenţie, doar cu orizontul difuz al detaşării.

Mă simt bine.

Iată, părăsim cartierul Micro III şi pătrundem în zona Poiana, “parohia” mea timp de 26 de ani.

Cât de familiare îmi sunt casele şi grădinile, străzile şi stadionul, râpele de dincolo de Arieş, curbele şoselei!

Trecem în viteză pe lângă şcoală, plină de sedimentele amintirilor.

Abia prind şi imagini din conglomeratul “Margaretelor” şi a prăvăliilor privatizate.

Coboară mulţi călători în staţia din centru şi mă văd în vizorul trecutului, aşteptând şi urcând, parcă în afara timpului.

Privirea, ca un radar, înregistrează localnicii.

În afară de copii şi tineri, toţi mi-s cunoscuţi, “consăteni”.

Soarele coboară spre apus, printre nori.

Aerul răcoros are consistenţa unui cristal, prin care lumina cade în coloane distincte.

Sediul fostului I.A.S. rămâne în dreapta, dar, pe terenul de lângă clădirea circumscripţiei veterinare, privirea înregistrează, brusc, un miracol.

Deşi viteza vehiculului creşte mereu, întors cu totul spre câmpul arat, abia prididesc să fotografiez fenomenul.

Căci despre un fenomen este vorba.

Un fenomen real, vizibil şi de neînţeles.

Toate gândurile au dispărut.

În secundele consummate, ele s-au umplut până la refuz cu sectorul paranormal.

Întors cu totul spre şoseaua parcursă, spre mirarea celorlalţi pasageri, care n-au sesizat nimic, nu pot să-mi revin la starea anterioară.

Nici mental.

Nici fizic.

Aproape amorţit, îmi comand cu brutalitate să schimb poziţia incomodă.

Incomodă pentru scheletul şi musculatura nepregătite la şocanta apariţie.

Mă obligă şi călătorii, care privesc suspicioşi, neştiind cauza agitaţiei mele.

A agitaţiei iniţiale.

Şi, prin contrast, împietrirea, nemişcarea prelungită.

Revin, totuşi, la poziţia călătorului într-un autobuz.

Peisajul localităţii natale îl parcurg ca în ceaţă.

Până la ultima staţie mai este puţin.

Cei cu bagaje se ridică şi se apropie de uşi.

Trecem pe lângă spital şi iată-ne la gară.

Autobuzul încetineşte şi se opreşte lângă bordură, stârnind praful şi biletele aruncate pe jos.

Rămân pe loc, cu privirea înainte, în gol.

Încă înregistrez amănunte.

Tuşe pe tabloul imaginar.

Şoferul se ridică de pe scaunul său şi coboară pe trotuar.

Cu ţigara atunci aprinsă.

Nu pot coborî.

Sunt prins în plasa întâmplării.

Casieriţa, în spatele meu, iese din cabina-i strâmtă.

- Am ajuns la gară! îmi atrage atenţia, cu jenă în glas, pregătindu-se să măture podeaua.

Mă ridic şi cobor prin faţă.

Primii paşi îi fac spre clădirea gării, în starea de somnambul în care mă găsesc.

Apoi, schimb traseul, traversând strada pe dinaintea autobuzului.

Pe străduţele aproape pustii, în înserarea care se lasă, încă lucrez la tablou.

Adică fac eforturi să nu-mi scape nimic.

Ciorile pe arătură.

Sute şi mii de ciori, pe arătură.

Într-un flux cu micul parc de lângă clădirea I.A.S.-ului.

Unele coborând din arborii înalţi.

Mai ales frasini şi plopi.

Cu zecile de cuiburi, adevărate colonii zgomotoase.

Planând spre adunare.

Căci adunare era!

Ca pe un stadion fără tribune.

Iar gazonul era terenul proaspăt arat.

Altele, se ridicau din mulţime şi, lopătând cu aripile, se înălţau spre cuiburi.

Era un du-te-vino continuu.

Fără să se atingă.

Fără să se ciocnească.

Într-o întrepătrundere ordonată şi, aparent, dozată.

Dozată ca număr.

Ca număr în zbor, în ambele sensuri.

Ca masa, amorfă dar pulsatorie, să nu-şi schimbe consistenţa.

Se vedeau perfect, ca nişte pinguini negri, pe fondul cenuşiu-închis al arăturii.

Al solului arat, cu brazde regulate, pe direcţia est-vest.

Şi acum, cele două aspecte frapante.

Surprinzătoare.

Miraculoase.

Paranormale.

Nici una nu ciugulea în pământul mănos, ci, în totalitate, nemişcate ca poziţie, cu picioarele pe sol, doar capetele făceau slabe întoarceri, în timp ce concertul străbătea şi prin geamurile securizate.

Apoi, chiar de neînţeles sau inexplicabil, era patratul perfect în care se încadrau.

Toată adunarea respecta cu stricteţe geometrică hotarele, invizibile pe două din laturi.

Pe cele care traversau arătura.

Şi le respectau şi pe cele care corespundeau cu sensul vălurit al brazdelor.

Această geometrie a fost cea care mi-a atras, fulgerător, atenţia!

Păsările masate într-un patrat!

Chiar delimitat de contrastul nuanţelor.

Toate ciorile stăteau pe înălţimea valului de brazdă.

Nici una în mica depresiune dintre brazde!

Adică în şanţul intermediar.

Că în mulţime, unele puteau popula şi “văile” dintre “dealuri”, n-am de unde să ştiu.

Hotarele “longitudinale”, în schimb, erau atât de rectilinii, încât mi-au atras atenţia primele.

Şi ochii mei faţetaţi, cu mii şi mii de faruri, filmau fără încetare tot ce cuprindea patratul miraculous.

Laserul complex căuta orice abatere de la perfecţiune.

Pe laturile vizibile şi pe cele transversale.

Fără să le găsească.

În secundele galopante, depozitele minuscule de timp, încărcau fragmente enorme din universul în mişcare.

Precum bibliotecile în cristalele electronice.

Precum cunoştinţele în marele subconştient.

În timp ce kilogramele somatice se răsuceau automat spre magnetul biologic.

În autobuzul banal, care trecea pe ruta obişnuită.

Cu pasagerii preocupaţi de problemele lor.

Dintre care doar unul având calificarea de observator.

De observator, pentru lumea reală, sesizabilă prin simţuri.

Prin simţuri cunoscute sau necunoscute.

Încă necunoscute.

Am ajuns demult acasă.

Afară, noaptea s-a instalat pe deplin.

În clădirea pustie, neluminată, cu focul neaprins în sobă, aştept în camera mea.

Aştept, pe scaunul simplu, fără să-i simt spătarul.

Aştept, ca penelul mânuit de o forţă invizibilă, să-şi pună tuşele.

Tuşele, pe tabloul patrat.

Cu ciorile.

Iată, încă sunt acolo.

Unele urcă, altele coboară.

Şi, pe înserarea în devenire, trece autobuzul.

Tot trece.

2001