#17 Portmoneul albastru

de V. Umbreanu

Tai iarba.

Tai iarba din nou.

Vara aceasta umedă a făcut să crească firele de iarbă mai repede.

Anul trecut mi-a cosit-o un pensionar, care are câteva oi, dar anul acesta a obţinut permisiunea să taie iarba din părculeţul central.

Licu, un alt consătean, cu care m-am înţeles, întârzie să vină.

Şi iarba creşte.

Aproape zilnic plouă şi de atâta umezeală şi căldură tulpinile înalte stau aplecate.

Ici-colo, clopoţeii albaştri se întâlnesc cu galbenul vulturaşilor, sânzienele albe cu coroniştea.

Dar ce nu-mi place este ce face volbura.

Volbura, care, s-a înmulţit prea mult şi răsucindu-se spre lumină năpădeşte peste tot.

De aceea, fără să-i mai aştept pe cei cu coasa, mă necăjesc acum cu secera.

De câteva zile tot tai iarba.

Tai cu secera.

Veche şi ruginită, am încercat s-o ascuţesc, dar fără prea mult folos.

Cutea este prea fină pentru zimţii tociţi, aşa că am apelat la o pilă.

Aşa am secerat în spatele casei şi am ajuns lateral.

Zile şi zile, aplecat la nivelul pământului, preluând smocuri de iarbă şi retezându-le brusc.

Aproape la fiecare oră folosesc pila.

Pilesc de-o parte şi de alta, dar chiar dacă se ascute curbura zimţată, iarba îmbătrânită repede o toceşte.

Şi-o iau de la capăt.

Grămezile de ierburi le ofer vecinilor care, gospodari fiind, au găini şi porci.

Chiar dacă nu pretind contracost, ştiu că nu voi rămâne nerăsplătit.

Şi în alţi ani, când cositorii întârziau să vină, în schimbul furajului, primeam ouă şi bunătăţi de la tăierea porcului.

Un fel de troc.

Îmi place ordinea.

Ordinea în timp.

Aleg tulpinile în mod automat.

Le strâng în palma stângă.

Şi vine unealta, sub autoritatea forţei, dislocându-le.

Cum se înmulţesc grămezile, la distanţe aproape egale!

Înaintez aplecat.

De la liliacul cu fructele verzi spre trotuar, pe sub coroana teiului.

Aici iarba-i mai rară dar, în loc, s-a instalat urzica moartă.

Urzica moartă şi rostopasca.

Le tai şi pe acestea.

Sucul portocaliu îmi pătează pielea dar apa îl spală imediat.

Cum a plouat peste noapte, mai cad picuri din crengi.

Mă ridic în picioare.

Mă ridic din cauza membrelor amorţite.

Privesc în urmă şi sunt mulţumit.

Chiar dacă pierd mult timp, activitatea mă satisface.

Seceratul acesta îl fac automat aşa că, gândurile preiau suprafaţa ecranului.

Muncesc şi gândesc.

Libere, gândurile ţâşnesc şi se întretaie într-o plasă mereu alta.

Ca o pulsare.

Fără control.

Fără control aparent.

Fără cenzură.

Aici nu intervine nimeni.

Tai ultimele fire de iarbă dinspre poartă, de lângă porţiunea cu beton înclinat.

Trec consătenii pe stradă şi mă privesc.

Mă privesc, unii nepăsători dar alţii miraţi.

Mă privesc miraţi, că am răbdarea şi energia să tai iarba.

Ore şi zile în şir.

Îi văd şi-i aud.

Îi aud cum comentează.

Apoi trec mai departe şi eu rămân cu gândurile.

Cu gândurile mele libere, necenzurate de nimeni.

Gata, am terminat.

Privesc grădina, cu grămezile de iabă, ca nişte muşuroaie.

S-a făcut amiază.

Până să fiu chemat la masă, trec şi la ultima porţiune.

Urc pe trotuar şi cobor în faţa casei, peste crinii galbeni, înfloriţi încă.

Mă opresc sub streaşină, pe solul uscat.

De unde să încep?

În stânga, se văd haznalele, cu plăcile prefabricate, sub ramurile gutuiului japonez.

Încep de-acolo.

Tai iarba.

Tai iarba, ritmic.

Gândurile libere estompează oboseala fizică.

Înaintez automat.

Aici, lăţimea fiind redusă, repede ajung la gard, lângă tufele de liliac, plantate anul trecut.

Sigur, se putea altfel?

Lângă gard iarăşi sunt gunoaie!

Iarăşi sunt resturi, aruncate de pietoni.

De cei care consumă şi aruncă resturile pe jos sau peste gard.

Ambalaje.

De la biscuiţi sau de la ţigări.

Calc prin iarba udă şi colectez toate aceste “amintiri” de sub liliac şi le duc lângă burlan.

Când termin le introduc în oala spartă.

În oala spartă, în care adun resturile pentru maşina de gunoi.

Picură.

Norii compacţi pregătesc iarăşi ploaie.

Mă grăbesc, dar trebuie să fiu atent.

Anul trecut am păţit-o!

Tăişul secerei, aşa tocit cum a fost, mi-a rănit degetul inelar.

Degetul inelar fără inel.

Ce bine este să fii divorţat!

De câţiva ani savurez această nouă situaţie.

Plouă mărunt.

Nu renunţ până nu termin rândul.

Basca nu poate fi pătrunsă, prea repede, de ploaie.

Bluza de doc, cu care merg şi la pescuit, mă ocroteşte.

Deşi transpirat, nu mi-e frică de răceală.

Am trecut de jumătate şi privesc înainte, în pădurea de iarbă.

O pată albastră se întrezăreşte în masa verde.

Ce-ar putea fi?

Aici n-am clopoţei, nici cicoare.

Vreun ambalaj?

Tai în continuare.

Puţin grăbit.

Puţin grăbit, de curiozitate.

Aplecat înainte, cu trupul şi picioarele încordate, manevrez secera ca un robot.

Dar, ca un robot cu senzorii vizuali alertaţi la maximum.

Şi cu circuitele gânditoare la graniţa dintre metal şi interes.

Iată, ajung la ultima palmă.

Apuc iarba şi-o retez cu violenţă.

În momentul în care privirea descoperă obiectul.

Pata de albastru din iarbă.

Întrezărită de lângă zidul casei.

Şi pe care n-am grăbit-o în vederea analizei.

Ci am urmat cursul obişnuit.

Început de rând.

Smoc după smoc.

Până la vizualizare.

Porţiune de cer, de cer senin.

Şi la atingere.

Material plastic, catifelat şi bombat spre exterior.

Cu picăturile de apă, prelinse ca o sudoare.

Cu bordura metalică aurie, atacată deja de rugină.

Stau cu secera în mâna dreaptă dar stânga nu îndrăzneşte să acţioneze.

Nu îndrăzneşte să acţioneze preluând obiectul neaşteptat.

Care cine ştie de câte zile a poposit în iarbă!?

Printr-o balistică rapidă, peste înălţimea cu ţepi a graniţei de cetăţean.

Stau nemişcat şi admir portmoneul.

Portmoneul de damă.

Portmoneul, bombat spre exterior.

Portmoneul, cu picăturile sticlind ca o rouă.

Portmoneul, cu lucrătura unduitoare a închizăturii metalice.

Portmoneul albastru.

Oare ce conţine?

2001