#16 Cutremurul

de V. Umbreanu

Revenim spre casă, în noaptea senină şi caldă a sfârşitului de august.

Spre casă, adică spre apartamentul modest, unde fiul meu, student, locuieşte cu chirie într-una din camere.

După ultimul spectacol de la “Patria”, cu gândurile încă ocupate de acţiunea filmului, păşeam unul lângă altul, pe trotuarele aproape pustii.

Aproape pustii, pentru că se mai strecura câte-un trecător pe lângă ziduri ori traversa grăbită, o stradă, câte-o pisică.

Copacii, pregătiţi pentru toamnă, îşi legănau frunzele prăfuite.

Tăcerea dintre noi era obişnuită după orice spectacol.

Mă simţeam mândru în anonimatul capitalei.

Mândru şi puternic de reuşita fiului meu la Facultatea de limbi străine.

Era capătul neterminat al unor eforturi materiale şi a unei atmosfere intelectuale echilibrate, dar în permanentă îmbogăţire.

Facem ultimul ocol al străduţei şi ne apropiem de grilajul cunoscut.

Liniştea nopţii este întreruptă doar de câte un lătrat sau clacson.

Clădirea de vizavi, mereu întunecată şi tăcută, se zice că ar fi un sediu al Securităţii.

Fiul meu scoate cheia, deschide uşa cu vopseaua scorojită şi intrăm.

Mă împiedic încă o dată în bara de fixare a porţii.

În timp ce înaintăm în penumbră, pe lângă zidul cu plante agăţătoare, aud cheia răsucindu-se în broască.

Paşii urmaşului meu mă urmează în timp ce iau colţul, pe lângă ghiveciul cu oleandru.

Zidurile clădirilor din jur, înalte şi mohorâte, ne fac să ne simţim mici şi neputincioşi.

Un aer proaspăt şi umed vălureşte în grădiniţa cu piersici şi flori.

Gazdele au udat cu furtunul pământul uscat şi picurii încă se preling din frunziş.

Intrăm în casa adormită, fără să facem zgomot.

Ajunşi în camera cu mobilă veche, după aprinderea becului, ne simţim obosiţi şi străini.

S-a mai încheiat o zi în tumultul capitalei.

Gândurile fac un rezumat rapid: librării, magazine cu discuri, Cişmigiu, Lipscani, bulevarde, cinematografe, străzi şi iar străzi.

Este aproape miezul nopţii.

Epuizat, proaspătul student, se dezbracă şi se culcă.

Îl înţeleg.

A fost încă o zi epuizantă.

A şi adormit, respiraţia lui uşoară pare un ceasornic al nopţii pentru viitor.

Eu, flămând, ca de obicei la această oră, devorez câteva felii de franzelă cu brânză topită şi roşii.

În tăcerea absolută mă simt ca un pustnic, cu toate puterile epuizate, la o staţie de reîncărcare.

Efectiv îmi urmăresc traseele energetice cum aprovizionează sectoarele vitale.

Cum vasele comunicante îmi dau de ştire că urmează iarăşi echilibrul.

Echilibrul între somatic şi psihic.

Fiul meu geme uşor prin somn.

Îl privesc, mereu cu duioşie de părinte, aceeaşi de când s-a născut, pe care n-o avusem înainte.

Ce bogăţie!

Strâng firimiturile şi le arunc în coşul de plastic.

Împing scaunul lângă masă.

Privesc ceasul care arată miezul nopţii, fără câteva minute.

Desfac şireturile de la pantofi şi mă dezbrac de pantaloni.

Potrivndu-le dungile, îi aşez pe spătarul scaunului.

În momentul acela mă crispez brusc!

Se apropie un tren.

Se apropie un tren, sau nu, multe trenuri se apropie.

Zguduie totul.

Trec prin clădiri.

Urlă.

Urlă locomotivele.

Zăngăne vagoanele.

Ţiuie sârmele.

Cântă fanfarele.

Bat ciocanele.

Se aud ţipete.

Pereţii vibrează.

Aerul tremură.

Casa se clatină.

Becul dansează.

O moară macină.

Se învârt roţile.

Nu mai sunt eu.

Timpul s-a oprit.

Ies în fugă.

Sunt pe coridor.

Uşa deschisă, ca o rană.

Acum gândesc.

Ca trezit dintr-un coşmar.

Se aud ţipete de oameni.

Vacarm.

Vacarm de sfârşit de lume.

Cutremur!!

Şi fiul meu doarme!!

Sunt la uşă, ţinând-o deschisă!

Jumătate din mine vrea să iasă!

Să iasă afară!

Afară, din casa care vibrează, care se clatină!

Pereţii crapă!

Cade molozul!

Praful se-mprăştie!

Lampa-pendul, perpetuum mobile!

Dar cealaltă jumătate mă ţine.

Mă ţine şi mă împinge spre pat.

Fac paşi de plumb spre pat, strigând.

Strigând în mine, dar în exterior nu, să nu-l sperii.

Mai mult şoptesc disperat.

Îi strig prenumele.

O dată.

De două ori.

Abia la a treia oară se trezeşte.

Se trezeşte buimac din somnul de început.

Din somnul profund de după o zi agitată.

O zi agitată şi epuizantă.

N-au trecut decât câteva secunde!

S-a ridicat în pat, cu privirea unei transe.

Aşa şi întreabă:

- Ce se întâmplă?

- E cutremur, e cutremur!!

Îl prind de-o mână şi-l trag spre uşă.

Îl trag spre uşă în timp ce trenurile ne traversează, în timp ce morile ne macină, în timp ce munţii se prăbuşesc, în timp ce orchestrele cântă înnebunite, dezacordate.

Iată, suntem pe coridor, în fugă!

Moloz şi praf peste tot.

Deschidem în viteză uşa spre grădină şi ieşim în plin haos.

Noaptea a explodat!

Cerul pare brăzdat de fulgere.

Clădirile din jur saltă ca într-o horă!

Pământul îşi scoate valurile din neant, valuri de aproape o jumătate de metru!

Am ochi să le văd pe toate!

Luăm curba în fugă dar mă împiedic de vasul cu oleandru şi-mi rănesc gamba stângă până la sânge.

Fiul meu nu s-a trezit încă.

Îl trag cu toată forţa să ajungem la poartă.

Pe stradă, mulţime de oameni!

Cheia nu e la noi!

Suntem dezbrăcaţi.

- Sus, îi strig băiatului meu năucit!

Şi iată-ne cocoţaţi pe poarta metalică, gata să trecem în stradă.

Dar nu este uşor, nu este deloc uşor, poarta având peste trei metri înălţime, cu ondulaţii şi tije ascuţite.

Stăm şi privim strada.

Strada plină de oameni.

Plină de oameni dezbrăcaţi sau îmbrăcaţi în toate modurile posibile.

E nebunia panicii şi a disperării.

Ţipă.

Urlă.

Se cheamă unii pe alţii.

Cu copii în braţe.

Cu haine.

Cu televizoare.

Cu alte obiecte.

Şi câini, printre picioarele lor.

Când, trenurile se îndepărtează!

Se îndepărtează în mare viteză!

Aşa cum au venit.

Iar morile se opresc din măcinat.

Orchestrele tac.

Din dărâmături au rămas doar molozul şi praful.

Şi oamenii.

Care plâng şi se strigă unii pe alţii.

Coborâm pe sol în stare de şoc.

Dar sunt şi lucid.

Totuşi lucid.

Să judec fenomenul.

Să-i apreciez forţa.

Să-i recunosc nucleul.

Să-i adun într-un tot segmentele.

Segmentele de manifestare.

Ca la un spectacol.

Spectacol natural.

Privesc cadranul ceasului.

Privesc ceasul şi mă minunez.

N-a trecut decât un minut, poate ceva mai mult.

Extraordinar!

Câte faţete ale unui eveniment, într-un timp aşa de scurt!

Revenim în grădină cu teama unor replici.

Privesc zidurile care se clătinau, gata să se prăbuşească.

Privesc zidurile casei vechi, mai crăpate ca înainte.

Praful pluteşte ca o ceaţă, în aerul cald al sfârşitului de vară.

În stradă vacarmul uman s-a mai domolit.

Dar oamenii vor avea o noapte albă.

Prin uşa rămasă deschisă apar gazdele, trezite din somn.

Speriate, întreabă ce se întâmplă.

Le explic doar eu, fiul meu încă nu şi a revenit pe deplin.

Ne impută că nu i-am trezit.

Degeaba le explic starea prin care am trecut şi le derulez filmul.

Se duc la poartă să privească spectacolul străzii.

Ne aşezăm pe banca de lângă oleandru, aşteptând.

Trec minute de tăcere, de tăcere încordată.

Doar eu exclam, din când în când, “extraordinar”.

Şi rulez pe ecranul memoriei, iarăşi şi iarăşi, pentru toată viaţa, minutul de la miezul nopţii.

În sfârşit, îmi amintesc de rană.

Privesc spre gambă şi văd sângele coagulat, scurs până la şosetă.

Aşa-l voi lăsa, în vindecarea naturală, geamănă cu fenomenul natural care a provocat-o.

Cutremurul.

2001