#15 A murit Mama

de V. Umbreanu

Mama a căzut din nou.

Seara, întorcându-mă acasă din oraş, am găsit-o, pe întuneric, între dormeză şi masă.

N-am lipsit mult şi când am plecat am lăsat-o culcată pe spate, cu privirea în tavan.

La salutul meu a dat doar din cap.

Acum, epuizată de încercările de a se ridica, sub ea cu preşurile făcute ghem, scâncea ca un copil.

Prea grea pentru braţele şi picioarele-i fără putere, nu făcea decât să-şi cheltuiască în gol energiile.

Toată era transpirată.

Şi de la teracota sobei, care emana prea multă căldură.

Şi de la straturile de haine, prea numeroase.

Veşnic se plângea de frig.

Am dat de-o parte preşurile şi masa.

M-am descălţat de pantofi şi m-am urcat pe pat.

Apoi, aplecat, prinzând-o pe după umeri, minute în şir am căutat s-o urc la loc.

Parcă era un buştean înnămolit.

Înfierbântat la maxim, cu picăturile de sudoare curgând peste tot, nu reuşeam mai mult decât de-a o sprijini, şezând.

Ne-am odihnit amândoi un timp, apoi am reluat operaţiunea.

Abia reuşeam s-o ridic de pe podea şi iarăşi cădea la loc.

Privirea ei speriată şi văicărelile mai mult o îndârjeau.

Nu voiam să apelez la vecini.

Credeam în forţele mele.

Dar un amănunt îmi scăpa.

Neputându-mă ajuta, trebuia să găsesc un obiect care să-i oprească alunecarea în jos.

M-am gândit câteva secunde şi am descoperit soluţia.

Scăunelul!

Îl aduc din bucătărie şi-l plasez alături.

Fără să mă urc pe dormeză, o îmbrăţişez pe la spate, mă opintesc ridicând-o şi, cu piciorul stâng, împing obiectul dedesupt.

Am reuşit!

Ne odihnim iarăşi, apoi mă urc pe pat şi acum, tractată cu putere, ajunge sus.

Aşternuturile mototolite le îndrept cum pot.

Cobor şi, cu grijă, îi ridic ambele picioare pe orizontală.

Geme de durere, varicele cu răni deschise o chinuie de zeci de ani.

Iau prosopul de pe spătarul scaunului şi îi şterg transpiraţia.

Fac acelaşi lucru şi cu mine.

Îi văd mâna tatonând spre ceafă.

- Mă doare! abia rosteşte printre buzele crăpate.

- Să văd! şi mă aplec peste faţă, întorcându-i capul.

O umflătură şi o dâră de sânge închegat se observă printre firele cărunte.

- Te-ai lovit!

Privirea şi gestul cu mâna arată spre masă.

- Îţi pun o compresă!

Aprobă din privire şi închide pleoapele.

Ud o batistă şi, împăturită, i-o pun la ceafă.

Schiţează din colţul gurii o încercare de surâs, în loc de mulţumire.

Apoi, ocup loc pe un scaun şi veghez, gândindu-mă la ce mă aşteaptă mai departe.

Peste câteva minute adoarme.

Uşorul sforăit îmi arată că s-a liniştit.

M-am ridicat şi am stins lumina.

În noaptea aceea nu s-a petrecut nimic.

Dar dimineaţa, deşi umflătura i s-a tras, privirea îi era pierdută.

Ca şi vocea.

La întrebările mele dădea doar din cap, cu slabe mişcări ale mâinilor, ca nişte completări.

Nu, nu o doare nimic.

Nu, nu vrea mâncare.

Da, vrea ceai.

În câteva minute, ceaiul cald, cu suc de lămâie, l-a sorbit, dar doar câteva linguriţe.

Apoi, fără să mai deschidă ochii, a readormit.

Aşa a trecut ziua.

Şi noaptea următoare.

Veneam din oră în oră.

Nici o schimbare.

La întrebările mele, dădea semnalul “nu”.

A mai trecut o zi şi încă o noapte.

În zori, un sunet nou răzbătea prin aerul rece al bucătăriei.

Unde dormeam, să fiu mai aproape.

Horcăitul!

Am aprins becul şi am găsit-o în aceeaşi poziţie.

Culcată pe spate.

Cu ochii închişi.

Cu gura deschisă.

Cu limba umflată, pendulând odată cu aerul.

Înainte şi înapoi.

Cu pieptul, ridicându-se şi coborând, ritmic.

Am vorbit.

Am întrebat.

Nimic.

Nici un răspuns.

Nici o reacţie.

Doar zgomotul aerului, antrenând corpul inert.

Mişcări automate.

Zgomote sacadate.

Aşa a început sfârşitul.

Ore şi ore.

Zile şi nopţi.

În camere nu se auzea nimic altceva.

Gândurile, prizoniere, căutau soluţii.

Medicii?

Medicii nu veneau la bătrânii în comă.

Ce să le facă?

Nu le puteau uşura prăbuşirea.

Mă apropii şi privesc neputincios.

Cu o batistă îi şterg saliva roz.

Care, cu trecerea timpului, se închide la culoare.

O şterg şi ea se adună la loc.

Ca o spumă fină.

Tot mai roşie.

Mă ţin cât mai tare cu putinţă.

Ochii umezi, privesc la cea care m-a născut şi m-a crescut, cu enorme greutăţi şi sacrificii.

Oare i-am mulţumit îndeajuns?

Mă simt mic şi neajutorat.

Pentru prima dată trecerea timpului mă şochează.

Părăsesc încăperea şi aduc din cămară o lumânare, cu cutia de chibrituri alături.

I-am promis încă de când a murit bunica.

Deşi, în privinţa credinţei, eram pe aceeaşi baricadă.

Dar, ca obicei liniştitor, accept.

Din bucătărie, spre seară, aud respiraţia mecanică mai intensă.

Şterg spuma de sânge din sfert în sfert de oră.

Ştiu că nu se chinuie, nu se chinuie conştient, pentru că faţa, deşi încordată, pare o mască.

Dar, tensiunea mea proprie mă pune în gardă.

Parcă subconştientul îmi ordonă: - Fă ceva!

Şi, într-adevăr, în transa hotărârii, mă aplec asupra mamei, o iau cu duioşie de umeri şi o întorc pe-o parte, spre perete.

Ca prin farmec, zgomotele cumplite încetează!

Faţa se relaxează.

Buzele se închid.

Tăcerea devine stăpână.

Cum n-a mai fost de câteva zile.

Trec minute până mă dezmeticesc.

Nu mai respiră.

O întorc din nou pe spate şi-i aduc mâinile până palmele se unesc, ascultătoare.

Aprind lumânarea şi o fixez între degete.

Flacăra arde liniştit.

Nu se mai aude nici un sunet.

Nici de la lacrimile care-mi inundă faţa.

A murit Mama.

2001