#14 Capul de mort

de V. Umbreanu

Cobor pentru ultima oară panta abruptă cu grohotiş.

Soarele nu se mai vede de după chei.

Umbrele pun stăpânire, treptat, peste peisaj.

Fluturii nu mai zboară.

Frânt de oboseală şi ars de razele verii, ajung în vale, printre sălcii şi urzici.

Urmez cărarea de lângă pârâu şi trec puntea de lângă moara părăsită.

Răcoarea binefăcătoare mi-a zvântat fruntea dar simt usturimea sării precipitate.

Abia aştept să ajung lângă cabană.

Grăbesc paşii.

Mâna epuizată abia mai duce fileul.

Umerii cedează şi ei la curelele raniţei grele.

Când ajung pe covorul verde al ierbii, mă descotorosesc de obiecte şi mă aplec asupra undelor limpezi şi reci.

Palmele iau lichidul, care mă curăţă de praf, şi, apoi, de pe faţă, devenind mai sărat, se pierde în aval.

Fruntea îşi pierde contracţia.

Pleoapele redevin mai uşoare.

Braţele se relaxează.

Aşa mă pregătesc de gustarea de seară.

Pe punga de plastic, în loc de şervet, mă îmbie feliile de pâine cu untură.

Din cauza căldurii s-au îmbibat complet.

Cele două roşii nu se opun briceagului când le taie în felii.

Foamea mă năpădeşte brusc.

Mă frânez să nu mă grăbesc, dar prea repede se termină porţia.

Apoi, după ce mai golesc sticla cu apă încălzită, împachetez la loc toate şi urc la cabană.

Grăbit de iminenta lăsare a întunericului.

Câinii de lângă zid se ridică şi încep să hămăie.

Deşi tresar, trec printre ei şi ajung la uşa clădirii, unde îmi las raniţa şi plasa.

Dinspre căsuţe, gălăgia unor cheflii mă avertizează că suntem în plin sezon turistic.

Maşinile parcate aşteaptă cuminţi.

În cabană întreb, la bucătărie, de şeful unităţii.

Mi se spune că este în birou.

Bat la uşă şi abia a 3-a oară primesc aprobarea să intru.

De după masa încărcată cu hârtii învălmăşite, mă priveşte un ins rotofei, cu căutătura îndrăzneaţă.

Mă prezint şi-l rog să-mi aprobe instalarea unui cearceaf alb, alături de cabană, pe care să proiectez lumina unui bec de 300 w.

Bec alimentat de la o priză.

Am transformator, aşa că nu dereglez siguranţele.

- Dar ai afară stâlpul cu lumina electrică!

Observaţia este justă.

Se vede că a mai avut de-a face cu colecţionari de fluturi.

Îi explic, răbdător, că, becul stâlpului fiind prea sus, puţine exemplare coboară la nivelul solului.

- Da, ai dreptate!

Privindu-mă cu oarecare compasiune, îmi dă aprobarea.

- Pot plăti consumul de curent!

Supralicitarea îl face să surâdă.

Superior.

Apoi se apleacă asupra actelor.

Mulţumit, mă retrag şi mă apuc de treabă.

În tufişuri, printre gunoaie, găsesc nişte crengi uscate, din care confecţionez, la repezeală, trei ţăruşi.

Tot cu briceagul, forez orificiile în iarbă şi, răsucind, minute în şir, materialele lemnoase, am finalizat cadrul.

Întinderea pânzei şi fixarea becului a fost rapidă.

Nu mă deranjau cei care intrau sau ieşeau.

Oprindu-se uneori.

Comentând.

N-am auzit exclamaţiile.

Adică, m-am prefăcut că nu le aud.

Când am întins cablul şi am căutat priza, era deja întuneric.

Becul de sus a dat o lumină slabă, când, deodată, razele-i orbitoare inundă totul în jur.

La câteva minute şi sursa mea se puse în funcţiune.

Apoi, mi-am extras din raniţă cele necesare şi le-am ordonat alături.

Plasa, în dreapta.

Sub cearceaf, mai bine zis între acesta şi bec, cutia cu polistiren şi ace înfipte.

La fel, paharele cu eter, pe categorii.

De asemenea, plicurile de hârtie pentru exemplarele zvelte.

În sfârşit, seringa cu lichidul amoniacal şi sticluţa de rezervă.

Febra pregătirilor nu mi-a dat timp pentru trecători şi spectatori.

Bărbaţi şi femei, tineri şi lucrători, au intersectat spaţiul din jur.

Chircit pe iarbă, sub şuvoiul de raze orbitoare, aşteptam înfrigurat întâlnirea.

Adică, întâlnirile.

Care nu s-au lăsat aşteptate.

Tot mai mulţi fluturi, atraşi de magnetul luminos, roiau în jurul becurilor.

Unii, cădeau în iarbă.

Alţii, se roteau minute în şir.

Sau se aşezau pe pânza luminată şi rămâneau ca hipnotizaţi.

Vă închipuiţi agitaţia mea!

Cutia se umplea.

Plicurile, improvizate din hârtie, la fel.

Turiştii n-au rămas insensibili.

Mai ales femeile.

Şi bucătăresele, care, auzind minunea, veneau în prag şi chicoteau amuzate.

Ba chiar şi şeful a venit de două ori!

Doar tinerii şi bărbaţii râdeau ironici.

Poate, mai mult, din cauza alcoolemiei.

Dar, interesul meu pur, vizibil şi pentru neiniţiaţi, le-a frânat excesele.

Eu mi-am văzut de treabă.

Şi poate că aşa m-ar fi prins zorii dacă n-ar fi intervenit neprevăzutul.

Cum a început?

Pe la miezul nopţii s-au apropiat de zona “ştiinţifică” trei femei mature.

Care, întâi, au privit.

Amuzate, dar favorabil.

Au intrat în vorbă.

Să le explic.

Ce şi cum.

Mai ales, una dintre ele, cu privirea sclipitoare, pătrunsă de o curiozitate copilărească, a fost atât de convinsă de pasiunea mea, de importanţa ştiinţifică a studiului, încât a dorit să participe efectiv.

La început, cu rezerve şi scepticism, am frânat-o, dar, convins de sinceritatea-i dezarmantă, am cedat.

Am luat-o ca ucenică!

După explicaţii, a urmat practica.

Capturarea cu plasa şi paharele.

Anestezierea.

Fixarea în ace.

Păstrarea în plicuri.

Spre hazul prietenelor, s-a integrat în echipă.

Poate că totul s-ar fi sfârşit aici.

Dar au intervenit soţii!

Mai ales, doi dintre ei.

Care, făceau turism la mesele metalice, laterale.

Cu serii de sticle cu bere.

Cu discuţii aprige.

Cu cântece de petrecere.

Scăpate din gamă.

Cu deplasări la automobilele lor, de la parcare.

Şi în tufişuri.

Se vedeau plăcuţele de înmatriculare: două DB şi una PH.

Întâi, le-au chemat.

La coparticipare.

Fără succes.

Chicotind şi râzând, n-au răspuns apelurilor.

Apoi, au urmat strigăte, de repunere a relaţiilor în ordine!

Cu ridicarea tonului.

Impacientaţi, reduşi la tăcere de refuzul neaşteptat, au copt puroiul soluţiei.

Un delegat, s-a desprins de la masă şi a pendulat spre nucleul luminilor.

Proferând, ambiguu, ameninţări şi înjurături.

S-a apropiat la câţiva paşi.

Nu m-am întors dar m-a cuprins încordarea.

Am şoptit partenerei să nu le dea apă la moară.

Dar hotărârea ei şi a celorlalte două era fermă, chiar dacă tăcută, să nu cedeze.

Am continuat munca.

Tipul s-a întors la tovarăşi.

Se auzeau comentarii incitatoare, catalizatoare.

Urlete către consoarte.

Gluma se îngroşa.

Cele două s-au ridicat din iarbă şi au plecat la maşini.

- Eu nu plec!

Şoapta ajutorului meu m-a înfiorat.

O vedeam cu câtă curiozitate aştepta noile exemplare din noapte, din necunoscut.

Cu câtă hotărâre rămânea locului!

Cu câtă încântare exclama, uneori, “ce frumos este!”

- Las-o, domnule, să vină!

Nu era rugăminte ci ameninţare directă!

Mă aşteptam, în caz de criză, la represalii.

Cutia cu ace am introdus-o în raniţă, la fel plicurile de hârtie.

Plasa şi celelalte ustensile, mai aproape de stâlp.

Priveam perechea de studiu şi-i urmăream reacţiile.

Nepăsătoare, îşi urma vocaţia.

- Îmi place!

Cuvintele i-au scăpărat dintre buze.

Ca şi razele din privire.

Ca şi freamătul trupului viguros.

Perechile reunite s-au dus la culcare.

Unele maşini, cu farurile aprinse, părăseau, pe rând, zona.

Personalul cabanei şi-a încheiat ziua de lucru.

O parte a plecat cu ultimele maşini.

Alţii dormeau în cabană.

Căsuţele s-au liniştit.

Doar noi, în faţa ecranului.

La vânătoare de meteoriţi.

De meteoriţi vii.

Întorcând instinctiv capul, spre mesele părăsite, am descoperit, cu surprindere, o umbră, o siluetă nemişcată.

- A rămas unul! îi şoptesc noii colaboratoare.

Fără să se întoarcă, zâmbind cu toate faţetele, îmi răspunse, în timp ce folosea paharul pentru o nouă captură:

- E soţul meu!

Aha!!

Iată explicaţia siguranţei ei neobişnuite!

A încăpăţânării să nu răspundă la chemări.

La chemările unor străini, chiar dacă prieteni de familie.

Abia acum, vasele-mi comunicante şi-au golit, brusc, nivelul de alarme.

Apele lacului s-au liniştit.

Iar din raniţă, am eliberat toate instrumentele

Şi ne-am continat misiunea.

La graniţa cu sălbăticia naturii.

Aşa ne-a surprins glasul blând din noapte, din spatele nostru.

- Cum merge treaba?

- Excelent! i-a răspuns, prompt, soţia.

Fremătând de încântare, cu fileul într-o mână, s-a ridicat şi i s-a aruncat în braţe.

Aşa am făcut cunoştinţă cu această familie din sud.

În orele următoare, discuţiile au cuprins, pe rând, subiecte variate, dar toate au avut un numitor comun: o înţelegere şi un respect total, reciproc.

Şi un fir comun: pasiunea pentru fluturi.

La ei, rămasă într-un stadiu larvar.

La mine, ajunsă la maturitate.

Apoi, oboseala şi-a spus cuvântul.

De care, au profitat “petalele zburătoare”.

Iar înainte de a pleca la culcare, soţul mi-a pus o întrebare “profesionistă”:

- Aveţi capul de mort?

- Nu, n-am reuşit să-l întâlnesc!

- Eu l-am prins în casă, mi-a intrat într-o seară pe fereastră şi vi-l dăruiesc!

Am făcut schimb de adrese şi m-au părăsit.

I-am privit cum se îndepărtau spre căsuţe, strâns lipiţi unul de altul.

Aşa am rămas singur.

Până spre dimineaţă, doar liliecii se mai aventurau în zona becurilor.

Picotind, aşteptam fluturii din zori, conform orarului stabilit de ere.

Apoi, cu misiunea încheiată, am hotărât să plec, refăcând în sens invers operaţiunile: scoaterea din priză, desfacerea din cadru, extragerea ţăruşilor, încărcarea în raniţă.

În cabană s-au auzit primele zgomote.

Dinspre oraş, pe drumul în serpentină, cobora o maşină de teren.

Aproape de cabană, ne-am încrucişat pe drum.

De pe înălţimea micii depresiuni, am mai privit o dată cheile, cabana şi căsuţele.

În una dintre ele, perechea mea de fluturari.

Drumul spre casă a fost obişnuit, fără evenimente deosebite.

În zilele următoare am lucrat din greu la etalarea exemplarelor capturate iar peste două săptămâni, poştăşiţa mi-a adus anunţul pentru colet.

Iată, sunt acasă cu micul pachet, ambalat după toate regulile.

Adresele.

Sfoara.

Hârtia.

Vata.

Naftalina.

Şi, în mijloc, cu aripile întinse, gata să-şi ia zborul, capul de mort.

2001