#13 Cuibul de viespi

de V. Umbreanu

Coborât din tren am şi pornit-o repede spre râu.

Alături de vagoanele puse deja în mişcare.

Pe cărarea paralelă cu terasamentul număr paşii de la o bornă la alta.

Din 200 în 200 de metri.

Dar nu neglijez nici volbura, care, năpădind vrejii de mure, ajungea până pe pietrişul bătătorit, pe care, zilnic, paşii cantonierului o călcau.

Şi mai veneam şi eu să o ameninţ.

Fii fără grijă, volbură!

Atent, ocoleam florile îndrăzneţe, în căutare de spaţiu.

Săreau şi cosaşii într-o parte şi alta.

Norii, în caravane continue, ca nişte cămile aeriene, îşi duceau poverile spre răsărit.

Am trecut de barieră când, m-a depăşit, cu un huruit metalic zăngănitor, secunde în şir, un marfar.

Zăream scânteile sărind de la roţi.

Mă izbea curentul de aer.

Fluturii albi, înnebuniţi, îşi căutau traseele pierdute.

În liniştea tot atât de brusc instaurată, după ce am depăşit un şir de salcâmi tineri, am trecut peste terasament şi m-au cuprins din toate părţile valurile mării de lucernă.

Vântul uşor le îndoia şi le ridica, deranjând fluturii albi şi albaştri şi galbeni.

Care îşi căutau florile cu nectar.

Şi albinele, enervate, se roteau câteva clipe în jur, cu zumzetul lor de avertizare.

Dar, se apropiau şirurile de plopi, inegale din cauza inundaţiilor.

De două ori plantaţia a suferit izbiturile năvalnice ale apelor.

Şi au mai venit şi nevoiaşii cu topoarele!

Recunoşteam vadul de la distanţă: doi plopi mai înalţi, încadrând unul mai scund, trei fraţi rămaşi în curgerea timpului.

Acolo treceam pe insulă şi când erau apele mai crescute.

De câteva ori, cu raniţa şi undiţa deasupra capului, cu hainele prinse în curele, în apa repezişului până mai sus de piept, treceam în unghi oblic pe malul celălalt, adică pe insulă.

De cele mai multe ori, apa era însă mică, până la genunchi, dar au fost şi ani de secetă, când canalul era aproape secat, rămânând ici-colo bălţi cu apă stătută, cele din umbră mai răcoroase, cu mătasea broaştei şi cu peştişorii rămaşi captivi.

Dar acum râul era destul de mic şi traversarea s-a făcut foarte uşor.

Câteva raţe sălbatice s-au ridicat, măcăind speriate.

Era cald.

Transpiraţia, deviată de sprâncene, îmi curgea pe obraji iar alt pârâu se prelingea pe adâncitura spatelui.

Şi am intrat în jungla sălbatică.

Sălcii şi plopi.

Arini şi ierburi.

Urzici.

Crescute până la marginea apei, ca şi baraje pentru cei care s-ar aventura în interior.

Eu ştiam locurile, cu cărări abia începute şi ascunse la loc de vegetaţia năpăditoare.

Patria clenilor.

Câteva minute mi-au fost suficinte pentru montarea undiţei.

Mulineta.

Firul, prin inele.

Pluta de tuleu.

Şi momeala.

Câte 3 gândaci de Colorado şi 2 cosaşi, pe cârligul nr. 4.

Niciodată n-am dat greş, cu această încărcătură, în luna iulie.

Şi orele treceau, una după alta.

Nu conta toropeala zilei şi sudoarea.

Mai ales că vântul a stat.

Nici urzicile şi sălciile, care se opuneau când treceam cu prăjina mea.

Nici nisipul ori nămolul, care îmi intrau în pantofii tip sport, când apa îmi trecea de genunchi sau chiar de brâu.

Raniţa îmi devenea tot mai grea.

Peştii, tăiaţi şi săraţi, erau martorii unei zile de excepţie!

Ce plăcut era în apa răcoroasă!

Cu câtă atenţie aruncam momeala tot mai departe, şi, cu mişcări potrivite, din mers sau cu pluta oprită, aşteptam tremurul şi apoi viteza acesteia.

Ce satisfacţie la zbaterile de la capătul firului!

Şi aşa, tot mai în aval, pe canalul pustiu, fără vreo concurenţă.

Am trecut de curbă şi sub repezişul prelung, ştiam cotloanele cu cleni bătrâni şi chiar cu somotei.

Cozorocul şepcii albe abia mă apăra de reflexele soarelui în apă.

Pe crengile sălciilor ajunse până la râu şi pe vrejii de mure, se vedeau smocuri de gunoaie, de la ultima viitură.

Un viespe îmi dă ocol în plină viteză şi se îndepărtează.

De pe un plop gaiţa trece pe celălalt mal, alertând împrejurimile.

Înaintez prea mult şi intru, dintr-o dată, în nămol şi în apă până la piept!

Mă refugiez spre mal şi, ca să nu mă răstorn în apă cu tot bagajul, mă salt spre uscat, undiţa se încâlceşte în crengi iar şapca mi se freacă de trunchiul unui plop aplecat peste apă.

Şi brusc a urmat atacul!

Atacul aerian.

Viespile.

Viespile mari.

Vespa crabro!

Dau din mâini.

Scap undiţa.

Mă afund în nămol.

Iau apă în raniţă.

Mă feresc, disperat, de viespi.

Ţip.

Înşfac undiţa.

Mă apăr cu ea.

Nu o abandonez.

Mă retrag spre repeziş.

Dau cu palmele, ţinând băţul subsuoară.

Stropesc.

Stropesc din greu, cu o mână.

Geanta de umăr mi se răstoarnă.

Simt izbiturile monştrilor tărcaţi peste şapcă.

Gândacii îmi cad din cutii.

Plutesc pe apă.

Stropesc.

Mă retrag.

Nu las undiţa.

Sunt ud şi plin de nămol.

De la genunchele stâng îmi curge sânge.

Nu ştiu cum.

Şapca îmi cade în apă, o înşfac şi lovesc cu ea.

Un atac în picaj mă izbeşte în plin!

Simt înţepătura în moalele capului.

Mă acopăr cu şapca.

Prea târziu.

Altă înţepătură, alături.

Gâfâind şi stropind mă retrag mereu.

Am deja mai mult de zece metri distanţă şi, ca printr-un ochi faţetat, recunosc cuibul de viespi de pe plop, ca o cocoaşă, ca un cancer.

Pe care l-am atins, imprudent.

Parcă am scăpat.

Câteva zboruri de ariergardă.

Mă retrag în continuare.

Sunt pe mal.

Dau jos geanta şi raniţa.

Pun pe pietriş şi undiţa, cu firul încâlcit, cu pluta pierdută.

Mă spăl de nămol şi de sânge.

Dar greul, presimt, abia acum începe.

O vibraţie neobişnuită îmi travesează tot corpul, cu centrul în zona înţepăturilor.

Parcă începe să mi se dilate zona, să crească, umflându-se ca un balon.

Iau apă din râu şi-mi torn pe cap, lăsând şapca în loc de compresă.

Încerc să-mi aranjez undiţa.

Dar încep să mă încălzesc.

Nu din cauza aerului.

Ci a focului interior.

A toxinelor.

Mă încălzesc şi mă roşesc.

Îmi arde calota craniană.

Îmi ard obrajii.

Alt val de transpiraţie.

Mă şterg dar sudoarea revine.

Îmi iau bagajele şi urc pe ţărm, traversând tufişurile, urzicându-mă iarăşi.

Ce mai contează!

Mă refugiez la umbră.

Durerea se transformă în amorţeală.

Capul umflat şi o amnezie ciudată mă încearcă.

Lumina o percep difuză.

Zgomotele naturii se pierd într-o surzenie parţială.

Încep să tremur, de un frig neaşteptat.

Intru în panică!

Împleticindu-mă, merg la râu să-mi împrospătez umezeala şepcii, ud şi batista.

Nu mai sunt stăpân pe mişcări.

Revin cu gura căscată şi cu jeturi de salivă scurgându-se pe jos.

Mă trântesc pe iarbă şi nu mai ştiu nimic.

Ba da!

Se făcea că sunt la pescuit.

Pe o insulă.

Raniţa îmi era grea.

Cu peştii tăiaţi şi săraţi.

Îmi aminteam, dar vag, că i-aş fii prins.

Şi, în apă, simţeam răcoarea, ca pe o prezenţă neliniştitoare.

Şi mişcările de aruncat firul, cu pluta galbenă, de tuleu, cu cârligul plin cu momeală.

Exagerat de plin!

Şi plesnetul acestuia, departe.

Şi, aşa, tot în aval, pe canalul pustiu, fără vreun concurent.

Ciudată linişte!

Şi pustietatea.

Văd reflexele soarelui în apă.

Parcă mă străpung, prin ochi, razele unui soare străin, vătuit.

Şi o gâză, parcă un bondar, ori un viespe.

Îmi dă ocol.

Îmi dă ocol.

Şi de pe plop, gaiţa.

Care ţipă.

Cine ţipă?

Viespele.

Memoria explodează.

E realitate sau vis?

Ştiu ce urmează.

Şi fac salturi înapoi.

Să nu ajung spre mal.

Să nu ajung în groapă.

Să nu fac saltul spre plop.

Spre viespi.

Cine mă ţine să nu mă retrag?

Şi mă trage, îmi trage paşii spre cuibul de viespi.

Mă opun şi mă zbat.

Şi ţip.

Aşa mă trezesc!

Fără să ştiu unde mă aflu.

Sălcii.

Noapte.

Nori de furtună.

Fulgere şi tunete, departe.

Lângă mine, o raniţă şi o geantă.

Sunt ale mele!

Apoi mă împiedic şi, la lumina unui fulger, îmi recunosc undiţa.

Bătrâna mea undiţă, cu spicul de corn, legat cu şnur rezistent.

Furtuna se apropie.

Râul, cu ape mari, umflate, se-aude ameninţător.

Nu recunosc locurile.

Mi-e frig.

O amorţeală a corpului, pe care nu mi-o amintesc.

Şi în raniţă nu am decât o pelerină.

Mi-o pun chiar când începe ploaia.

Apoi, îmi iau bagajele şi cu undiţa în mână, încep să mă mişc, să mă deplasez, să mă orientez.

Tufişuri şi ierburi aproape uscate.

Nici o cărare.

Plouă în valuri.

Tunetele cad grele în toate părţile.

Fulgerele orbesc.

Clănţănesc din dinţi.

Apa mi-a pătruns pe la guler şi pe sub mâneci.

Mă împiedic şi cad greoi, pe o parte.

Mă ridic şi merg minute în şir, căutând să mă îndepărtez de apă.

Dar, oriunde ajung, dau de râul ameninţător.

Aud trosnetele unor crengi.

Mugetul apei înfuriate, parcă mă caută.

Plouă şi fulgeră.

Înaintez prin vegetaţie.

Dau de râul care mă urmăreşte.

Parcă mă învârt în cerc.

Şi cercul se strânge.

Parcă apa îmi reduce spaţiul, ca la o hăituire canibalică.

Nu ştiu cât este ora pentru că ceasul îmi stă.

La lumina fantomatică, ceasul este o criptă din alte vremuri, cu cadavrul timpului înăuntru.

Câte ore am tăiat spaţiul în forme neregulate până apele m-au oprit, în bezna nopţii fără sfârşit?

Pe o ridicătură, înconjurată de haitele acvatice.

Nu mai simţeam nici frigul, nici oboseala.

Undiţa o pierdusem pe undeva.

Cu raniţa în spate şi cu geanta bălăbănind pe un umăr, în pelerina ca o rasă de călugăr, de sub glugă, vedeam efectele potopului.

Şi ştiam acum că eram prins în capcană.

Pe o insulă.

Dar cum am ajuns pe ea?

Fără să mă asigur, fără să am filmul începutului.

Doar prezentul îngrozitor.

Iată, apa mi-a trecut de genuchi şi creşte continuu.

Valuri mari, parcă tot mai aproape.

Trec obiecte întunecate, izbindu-se.

Tunetele s-au îndepărtat.

Fulgerele mai licăresc orizontul.

Şi ploaia s-a mai liniştit, dar mai cade cu încăpăţânare.

Abia îmi păstrez echilibrul.

Cu apa până la piept, sunt obligat să renunţ la geantă şi raniţă.

Cu câtă greutate mă dispensez de prietenii mei!

Înghiţiţi de ape, pe totdeauna.

Şi pelerina mi-o scot, într-un ultim efort.

Şi parcă, în ultima clipă!

Nemaisimţind pământul sub picioare, luat de ape, încet.

În bezna lugubră a nopţii, în şuieratul tot mai acut al apei, mă avânt, cu lovituri de braţe, la vale.

Atunci, mă trezesc din nou.

Cu muşchii încordaţi.

Cu sudoarea udându-mi veşmintele.

Cu batista, aproape uscată, căzută alături.

Mă ridic, încă buimac.

Din cauza somnului.

Din cauza visului.

Din cauza viespilor.

Soarele, aproape de apus, mă avertizează că ziua de pescuit este încheiată.

Privesc ceasul.

Da, este timpul să-mi strâng bagajele şi să mă deplasez spre gară.

Părăsesc insula prin repezişul cu pricina.

Mă întorc şi zăresc cuibul, cimentat pe curbura plopului.

Viespile s-au liniştit.

Acolo, în depărtare, s-au şi aprins luminile.

Dar nu pentru mult timp, pentru că sunt în alertă.

Sunt în alertă mereu, la fiecare primejdie.

Urc pe ţărmul înalt şi încep să traversez păşunea.

1994