#12 Memoria zilei

de V. Umbreanu

Brusc, visul retezat de soneria ceasornicului, cu marginea sfâşiată, atârna în memorie ca un stindard, în urma unei lupte crâncene.

Gara cu trenurile, compartimentul cu călătorii, se îndepărtau dispersându-se, nu fără a lăsa un regret sfâşietor încă, după atâţia ani de renunţare.

Şi camera, în lumina dimineţii, îşi reconstruia, pentru privire, arhitectura binecunoscută: dulapul voluminos, bibliotecile de pe laturi, tablourile mustind de culori, roşul-vişiniu al plapomei.

Loviturile în uşa dintre camere, cu bastonul: mama îngrijorată că nu mă scol.

Autobuzele locale, două la număr, trecând pe stradă spre combinat.

Şi dorinţa domestică de a mai rămâne în căldura patului, moleşind îndatorirea, închizând felin pleoapele, atrăgând abandonul, sudând poate visul.

Dar reflexele matinale sunt aşa de antrenate încât restul timpului este umplut cu aceleaşi evenimente: îmbrăcarea, spălatul, pregătirea micului dejun pentru amândoi, strângerea aşternutului, pregătirea sandvişului, curăţirea pantofilor, verificarea ceasurilor.

Apoi, plecarea şi drumul spre staţia de autobuz, nu înainte de a arunca o privire termometrului: plus 2 grade C.

Afară, cerul aproape senin, cu nori stratiformi, se transforma sub impactul cu razele soarelui.

Pe străzi, umbrele grăbite, abia sesizate de privirea înainte, ferită de indiscreţi şi lumină de lentilele cu oglindă.

Ciorile de pe plopii din curtea şcolii dau semnale de mulţumire, în limbajul lor cârâitor.

Noile cuiburi populează turnurile legănătoare, etajându-le asimetric.

Înainte, mai înainte, în viteza paşilor autonomi.

Abia în staţie, privirea mai aruncă o căutătură ceasului de pe mână: 7,25.

Şi minutele trec, alături de cei câţiva navetişti tăcuţi, până ce, de după cotitura drumului, îşi face apariţia autobuzul cu burduf.

Ne adunăm concentric, spre penultima uşă, singura prin care este permisă urcarea în nr. 2, cu taxatoare. Ba şi în ultima.

Mă strecor printre cei câţiva care îşi procură bilete şi înaintez până lângă şofer, ocupând, ca de obicei, în stânga, un loc lângă fereastră.

De-acum încolo, privirea liberă cu adevărat, mătură ca un radar spaţiul, filtrând casele, arborii, semenii, norii, oceanul aerian, dar şi gândurile sălbatice, amintirile, amestecând-le şi realizând acea stare imponderabilă, de netrecut în cuvinte.

Şi totuşi, pilotul automat e la post, pregătind-mă din timp pentru coborâre, trezindu-mă din reverie, ridicându-mă şi deplasându-mă spre uşa din faţă, prin care cobor, intrând în rolul cartierului şi al vieţii, profesorul.

Saluturile cu părinţii şi cu ceilalţi localnici, privirile spre magazinele închise, în faţa cărora se aşteaptă, întâlnirile cu elevii, deplasându-ne spre şcoală, intrarea, sunt ca de obicei.

Uşa metalică deschisă, cu elevii clasei a VI-a care fac de serviciu.

Treptele până la etaj.

Cancelaria.

Şi colegele, venite mai devreme.

Dezbrăcatul, luarea presei, notarea pe clase, repartizarea, verificarea planificărilor, completarea jurnalului, consultarea unor manuale, nu-mi dau timp pentru gânduri sau conversaţii.

Şi totuşi, câteva minute până se sună, libere.

Pe scaunul din stânga, ultimul din faţa mesei, la fereastră, privesc peste acoperişuri, printre crengile plopului maturizat, acolo departe, unde cerul se întâlneşte cu dealurile, cu terasele Arieşului. Şi, privirile, n-ar mai vrea să se întoarcă.

Dar, tot aşa de brusc, precum cu o oră şi jumătate înainte, visul se sfâşie sub clinchetul clopoţelului şi cu noua rană, cicatrizând-o din mers, îmi iau catalogul clasei a V-a şi merg la prima oră, geografie.

Coridorul.

Uşa.

Şi din nou într-o altă lume.

Cu făpturi fremătătoare, căutând să intre în ritm, în ordine, populând spaţiul multidimensionat al acvariului.

Ca de obicei, după salutul şcolăresc, urmează:

“- Tovarăşe diriginte, să ştiţi că N., ieri, a fugit pe bănci şi nu ne-a lăsat să măturăm!

Sau:

“- Tovarăşe diriginte, vă rog să-mi daţi mingea, că n-o s-o mai aduc la şcoală!”

Sau:

“- Tovarăşe profesor, ne daţi cheile să aducem harta?”

Sau:

“- Tovarăşe diriginte, se mai pot face abonamente?”

Şi astfel, contactul fiind realizat, putem să intrăm în miezul evenimentelor, “Presiunea aerului”.

Hartă, manual, cuvinte.

Zeci de priviri, tot atât de diferite ca şi stelele nopţii, urmăresc magnitudinal, omul-zeu din faţa lor.

Cum se ridică mereu, cărămizi peste cărămizi, din cuvinte peste cuvinte, lecţia, explicând, dezvelind, arătând, participând, exemplificând tot ce ne înconjură, ca mediu.

Şi, mai ales, încălzire, altitudine, latitudine, diversitate, efect, mişcări, categorii, elemente, toate dirijate în noua situaţie în care au ajuns elevi şi profesori, conform planificării.

Nici un aparat şi nici o asistenţă nu pot releva adevăratul conţinut creator al lecţiei.

Pe care îl trăiesc şi-l consumă doar cei implicaţi.

Din nou clopoţelul ne strică echilibrul.

Şi totuşi, răsuflăm uşuraţi cu toţii.

Ies ultimul din clasă, verificând elevii de serviciu.

Mă simt ca un balon ce se dezumflă şi cade lin.

Iarăşi câteva minute, cu privirea prin fereastră.

Acelaşi peisaj, alte culori, alte gânduri încrucişându-se, altă stare.

În jur se discută, se intră şi se iese din cancelarie.

Se bate la uşă.

Fumul ţigărilor îmi înţeapă nările şi deschid fereastra, perdeaua fluturând din cauza curentului.

Aerul rece îl simt la picioare.

Mi le strâng sub scaun, sprijinindu-le pe vârfurile pantofilor.

O colegă anunţă că elevii au intrat în clase.

Mă ridic automat, iau catalogul clasei a VI-a şi cheile şi ies, intrând în clasa alăturată, cabinetul de limba română.

Elevii se regrupează, deplasându-se spre locurile lor.

După momentul de tăcere, ne ocupăm de abonamente: unii elevi au mai adus bani, poştăşiţa nu mai vrea să aboneze, depăşindu-se termenul, retrimitem totuşi banii şi minutele trec până putem, în sfârşit, să pătrundem în lumea animalelor.

Aici şi acum.

Reptile şi păsări, în timp, evoluţie şi diversificare, rude ale porumbelului, alte păsărele, găina şi animale înrudite cu ea, au umplut ora, ridicând tot mai mult cota de interes şi participare.

Şi totuşi, în plină derulare a acţiunii, elevele C.A. şi T.C. au ceva de şuşotit, dar în tăcerea forţată, îşi revin şi continuăm filmul.

Sfârşit.

Mai avem 6 minute până se sună.

Ştiam ce urmează!

“- Tovarăşe profesor, povestiţi-ne o întâmplare!”

Cineva adaugă, pe fază:

“- Ne-aţi promis aceea cu pescăruşii!”

Şi într-adevăr, este momentul potrivit.

Încep:

“- Pe un lac din Norvegia…”

Cuvânt după cuvânt, le reformulez evenimentul real al pescăruşilor norvegieni şi elevii, cu sufletul la gură, retrăiesc totul: cum îşi duceau pescăruşii şi pescarii viaţa obişnuită, cum a intervenit focul de armă, reacţia pecăruşilor şi morala tragică a tuturor oamenilor de bună credinţă. Ecologică.

Precum valurile ţinute de o forţă care a cedat brusc, au fost reacţiile de eliberare.

Aşa au ieşit în pauză.

Din nou cancelaria, cu magnetismul ferestrei şi cu problema abonamentelor.

Şi cu o aşteptare a unui telefon, de pe o PLANETĂ unde, în fiecare zi e sărbătoare.

Aşa am intrat, din nou, la clasa a VI-a, pentru ora de geografie, unde, deşi după o pauză mare, se mai contura “atmosfera pescăruşilor”.

Dar, destul de repede, am traversat Atlanticul şi am debarcat în Canada, când condiţiile naturale, în detalii, au reintrodus elevii în ritmul de lucru.

Totuşi, lipsa atlaselor, încă la înregistrare în biblioteca şcolii, au obligat elevii să fie atenţi la harta mare a Americii de Nord.

Dar gândul era chiar acolo, împreună cu “vânătorul” lui Aldrige, depărtându-se spre zările albe.

Şi, când schiţa pe tablă, în simetria-i de calculator şi-a finalizat catenele, se aude din nou clopoţelul.

Şi iar în culise, pregătind scena următoare, dar cu acelaşi ochi către fereastră.

Cu cele două deschideri.

Apoi, clasa a VII-a, cu orele de lucrări practice, pentru care elevii colectează, deocamdată din cartier, păpădia medicinală.

Cântărirea plaselor şi a sacoşelor, acordarea notelor, verificare modului de aranjare în podul şcolii.

Situaţii practice care constrâng la reflux.

Din nou cancelaria, cu semnarea jurnalului, îmbrăcarea şi iată-mă în stradă: cer senin, vânt slab, temperatură moderată, animaţie.

Până la staţia de autobuz, elevi şi părinţi, străini şi localnici, salut după salut.

Şi urcarea în “2-ul” plin, ca de obicei, la ora amiezii, dar complet ascuns în mulţime, liniştit, uşor nerăbdător totuşi, pentru a ajunge în timp la Punctul Turistic.

Minutele se scurg, bogate în imagini exterioare: terenurile I.A.S. Poiana în lucru, serele, ciorile căutându-şi hrana, animaţia şoselei, mareea călătorilor.

Ca într-o etuvă, izolat de lume, gândurile se pot desfăşura în voie: Alcor la Bucureşti, reciclarea cu lucrarea întârziată, mama bolnavă acasă, excursia cu elevii la Peştera Urşilor şi, mai ales, întâlnirea cu F.

Iată-mă coborât din autobuz, grăbindu-mă pe străzi, în slalomul zilnic, spre Punctul Turistic.

Deşi ceasul arată ora 13, mai sper să ajung la timp.

Printre blocuri, apoi prin faţa complexului alimentar, în sfârşit biroul, dar, dezamăgire: lacătul galben atârnă ca un tabu pe uşa sanctuarului.

Mă resemnez şi intru în magazin şi mă completez la coada de la pâine, una din vertebre.

Minutele trec, înaintând încet, încet, cu paşi mici, automatizaţi, cu privirile cuprinzând între limite, efemerele imagini ale cotidianului: oameni, rafturi, anotimpuri.

Numai aşa, în detaşarea tăcută, apare vizibilă, aşteptarea.

Pe care o simţi, ca o componentă a atmosferei.

Şi pe care o tot resfirăm.

Apoi acasă, în ritm alert: luarea ziarului din cutia poştală, spălarea pe mâini, încălzirea amiezei, scurta conversaţie cu mama, bărbieritul, spălarea pe dinţi cu pasta Pellamar, lustruitul pantofilor, şi, plecarea la Turda, la O.J.T., pentru şedinţa cu ghizii.

Nici n-am aşteptat mult, nr. 2 m-a preluat din mers şi iată-mă instalat pe stânga, lângă fereastră, în prima parte a autobuzului, ca pentru o excursie sau pentru un spectacol.

Şi chiar aşa.

În bătaie razelor, amplificată de securitul acvariului cu burduf, dimensiunea vizibilă a spaţiului se derula paralel: case, câmpuri, oameni, vehicule, toate pe fondul dublu-sonor al discuţiilor şi al gândurilor “sălbatice”.

Toate pe banda timpului cu număr de viziometru, 25.

Cu două fisuri proaspete, în aparenţă surprinzătoare: tăierea plopilor de pe marginea şoselei dintre Poiana şi Oprişani (pentru export, spun unii, ba pentru chibrituri, completează alţii) şi demolarea clădirilor particulare.

Maşina pilotează printre trunchiuri, trece peste crengi, ocoleşte un miliţian, opreşte în staţii, pompând călători în cele două sensuri.

Un ciudat caleidoscop.

Şi cronicarul sunt eu.

Această postură îmi dă o detaşare superioară, ca a celui care înseamnă cu cretă sau grafit poziţiile în timp ale lumii.

Trecem peste Arieş, în debit vizibil crescut, dar nu ca în altă primăvară, şi intrăm în centrul civic al Potaissei.

Ora 15,58, în care intru grăbit în biroul Filialei Turda al O.J.T.

Saluturi, cunoscuţi, necunoscuţi.

Se aşteaptă, numărul celor prezenţi este mic, aşa că mă învoiesc, pentru 10 minute, de la “şeful”, pentru a încerca o consultaţie rapidă la Policlinica cu plată, secţia “dermatologie”.

A trecut şocul iniţial (al micozei), dar a rămas curiozitatea temătoare.Aşa că, iată-mă la etaj, după urcări şi coborâri, pentru a afla numărul cabinetului, (9).

Alte minute de aşteptare, dar eu n-am plătit taxa, aşa că, îmi cer permisiunea pacienţilor pentru un consult urgent.

Doctorul Borza, puţin bănuitor dar şi afabil, îmi ascultă explicaţiile, îmi priveşte poponeaţa expusă şi diagnostichează pe loc micoza.

Iau reţeta, îl asigur că voi plăti jos taxa, cobor, mă conformez cu cei 50 lei şi revin la O.J.T. unde, populaţia ghizilor n-a depăşit 1/3 din cei aşteptaţi.Aşa că începe.

Preocupat de micoză, sunt atent totuşi la discuţiile privind activitatea ghizilor, la sarcinile legate de valorificarea potenţialului turistic din Munţii Apuseni (şi în special Valea Arieşului) şi formarea grupurilor pentru litoral în extrasezon.

Se propun măsuri, se expun păreri, nu se ajunge la nici o hotărâre fermă. Ba da, la întâlnirile noastre viitoare, lunare.Şi nu numai în sediu.

După încheiere, când iau corespondenţa pentru Punctul Turistic Câmpia Turzii, mă anunţă şeful filialei despre propunerea înaintată la Cluj pentru a îndeplini rolul de ghid la o excursie în U.R.S.S. în luna august.

Deşi mi se făcuseră aluzii mai dinainte, acum, în faţa evidenţei, mă încearcă o ciudată emoţie, nemaitrăită.

Apoi, ca prin vis, drumul la farmacie, aşteptarea în staţie, revenirea acasă.

Fumul şi rugina combinatului, ca un păr fluturând peste oraş.

Cu gândul la drumul înapoi, în Turda, a doua zi, pentru un lichid dezinfectant, încerc şi în Câmpia Turzii prepararea alifiei, fără success din lipsă de acid benzoic.Mi se dă un sfat: să încerc în Luduş.

Ajuns acasă, reiau reflex spălatul pe mâini, un raport-conversaţie cu mama, citirea ziarului (România Liberă) şi bătutul la maşină (Sănătatea prin farmacia naturii).

Ce odihnitoare sunt şi activităţile reflexe!

Cu câtă siguranţă le execuţi şi câtă detaşare faţă de problemele care te presează!

Nici nu ştiu când trec orele, când încep să casc şi să simt, din nou, foamea.

Mă mut din camera de lucru (Reduta) în bucătărie şi, în timp ce mânânc cu poftă pâine cu slănină şi cu ceapă, citesc răbdător şi interesat “Galapagos” de Kurt Vonnegut.

De ce mă duce gândul la “Salt mortal” de Luigi Malerba?

Ce fir abscons leagă şi dezleagă trăirile?

Parcă văd cum se lasă racorduri sau se rup legăturile chimice, într-o continuă rulare caleidoscopică.

Lumini şi umbre.

Noapte şi culori.

În liniştea nopţii, bucătăria pare un cavou.

Iar picturile de pe pereţii nezugrăviţi de mult, martorii unei epoci.

Dar, revenit în Redută, desfăşurând aşternutul pentru somn, iau din raft “Dansurile nordice” de Grieg.

Ce îndemn m-a făcut să aleg discul, din sutele la îndemână?

Şi din atâtea zile, tocmai aceasta pentru “testul reciclării”?

Se face tăcere.

Sting becul şi mă culc.

Şi parcă, nimic din materialitatea lumii nu mai există.

Retras tot mai departe în noaptea singurătăţii.

Undeva.

Cândva.

1989