#11 Cuiul

de V. Umbreanu

Ziua de pescuit se apropie de sfârşit.

Fiind perioada de prohibiţie pentru râuri, suntem pe un lac, în apropiere de Miheş.

Încă din zori au tras caraşii.

Fiecare pe locul ales, după momirea cu bulgării de mămăligă, sta concentrat asupra undiţelor.

Colegii, cu câte 3-4 beţe, dispuse pe suporturi, aşezaţi în scaunele pliante, urmăreau inelele de plastic, atârnate pe fire.

Nemulţumit de zona cu plopi, m-am deplasat la locul favorit, podeţulde cale ferată.

Aici sunt şi acum, când privesc ceasul.

Ora 6 şi 14 minute, seara.

Soarele, mult coborât spre apus, îmi dă o indispoziţie cunoscută.

Da, la 7 trebuie să plec la locul întâlnirii, la maşină.

Aşa a hotărât şoferul, să putem pleca la şapte jumate.

Deşi plasele sunt pline de peşte, deşi simt oboseala cum ia în stăpânire corpul, tot aş mai pescui, cel puţin până se vede pluta.

Dar, înţelegerea este înţelegere.

Ca să pot pleca la timp, las undiţa jos şi încep să pregătesc răcitorul portativ cu bulgării de gheaţă.

Scot obiectul voluminos dintre trestii şi-l golesc de sticlele cu apă rămase.

Apoi, aduc prima plasă cu caraşi şi o golesc într-o pungă de plastic.

Caraşii, în zbaterea lor cad şi pe jos, pe pietrele de la terasament, alunecate până la apă.

Aduc şi a doua plasă din lac, legată de ţăruşul bine înfipt în nisip.

Torn în pungă, peste ceilalţi, până se umple, după care o introduc în răcitor.

Restul peştilor ajunge în altă pungă, pregătită din timp.

Acum este rândul ultimului loc în care se zbat caraşii, minciogul.

Rezemat de bordura de beton a podeţului, prins sub curelele raniţei, adăposteşte cei mai mulţi peşti.

Abia îl ridic şi-l postez lângă răcitor.

Cărăşeii, căutând oxigenul, sar în toate părţile, ca şi cocoşii în tigaie.

Plină şi a doua pungă, ajunge în răcitor.

După ce poziţionez câţiva bulgăraşi de gheaţă deasupra, îl închid, trăgând fermoarul.

Restul caraşilor, care n-a încăput în răcitor, ajunge într-o altă pungă în raniţă.Tot acolo îngrămădesc sticlele cu apă, mămăliga rămasă, umbrela, pelerina şi pulovărul.

Privesc ceasul.

Şapte fără cinci.

Nu mai am timp de pescuit şi, cu mâhnire, asamblez undiţa cu minciogul şi le leg, la capete, cu şnurul lor.

Mai privesc o dată locul.

Apa, în curgerea lină pe sub podeţ.

Cercurile, pe care le fac peştii la suprafaţă.

Broaştele, care încep orăcăitul de seară, dincolo, în trestii.

Mă aplec la apă şi-mi spăl mâinile, apoi fruntea.

Pălăriuţa cu cozoroc o ridic deasupra capului, îmi şterg transpiraţia cu mânecile cămăşii, după care o pun la loc.

Iau raniţa în spate, răcitorul pe umărul stâng, legătura cu unica undiţă în mâna dreaptă şi urc scările de beton ale taluzului.

Ce greu e răcitorul!

Cum îmi apasă oasele şi muşchii, până la durere!

Ajuns pe terasament, mă dispun între liniile ruginite şi păşesc peste podeţ, din traversă în traversă.

Sub mine, apele pârâului curgând în lac.

Ajuns dincolo, înaintez greoi din cauza oboselii.

Cizmele de cauciuc, încălzite de soarele de mai.

Mă împiedic de câteva ori şi sunt tot mai atent.

În stânga, dincolo de golf, pe pantele verzi ale dealului, turma de oi, câinii şi ciobanul.

Lângă trestii, un cârd de pescăruşi ţine şedinţă.

În dreapta, lacul şi cătunul, cu şoseaua în pantă.

În trestii, cântă măcăleandrul.

Când ajung la sălcii, un cuc, în căutarea consoartei, zboară mai departe, planând graţios.

În sfârşit, mă deplasez pe pasajul de beton dintre cele două lacuri şi ajung lângă maşină.

Colegii îşi aranjează deja bagajele.

- Cât ai prins? mă întreabă unul dintre ei.

- Încearcă răcitorul şi vezi!

Unul dintre ei chiar o face.

Când vede că abia îl poate ridica, nu se poate abţine să nu exclame:

- Ai peste 12 kilograme!

- Poate, îi răspund, dar mai am şi în raniţă!

Se privesc şi clatină din cap cu subînţeles.

Suntem doar patru persoane dar bagajele sunt ca pentru cinci!

În portbagaj îmi încape doar răcitorul.

Undiţa o leg deasupra, de barele metalice, iar raniţa o voi plasa pe genunchi.

Minutele trec cu încheierea depozitării şi cu glumele tipic “bărbăteşti”.

Eu tac.

Tac, din două motive.

Primul, că nu-mi plac vulgarităţile.

Al doilea, sunt obosit.

E şi normal.

Seara, m-am culcat târziu.

Noaptea, scurtă, cu un somn iepuresc.

Dimineaţa, deplasarea, întâi pe şosea, apoi pe drumul de ţară pietruit, cu hârtoapele obişnuite.

Pescuitul, din zori, sub razele puternice ale soarelui.

Cu ochii aţintiţi asupra plutei.

Ore şi ore de atenţie concentrată.

Dar merită!

Merită din cauza rezultatului.

Peştii mari, la tigaie.

Peştii mici, la conservă.

Poate mai şi vând câteca kilograme şi recuperez banii cheltuiţi, taxa pe lac şi contribuţia la benzină.

- Gata, plecăm!

La ordinul şoferului ne ocupăm locurile.

Eu, în spate, la dreapta.

Părăsim zona cu plopi, însoţiţi, până pe pantă, de câinii paznicilor.

Ajunşi la şosea, ne înscriem în trafic.

Cătunul.

Café-barul.

Calea ferată secundară, Luduş- Bistriţa.

O luăm la stânga, spre Zau.

Rulăm cu viteză, asfaltul pe porţiunea aceasta neavând gropi.

Lacurile Zaului rămânând, pe rând, în urmă.

Lângă carosabil, mulţime de maşini din toate judeţele.

Pescarii, la mal, cu şirurile de undiţe, poziţionate.

Corturi şi gunoaie.

Intrăm în comună şi ajungând în centru, ne înscriem pe calea de întoarcere, aceeaşi ca dimineaţă.

Acum, în sens invers.

Deşi zona-i aglomerată, şoferul nu ţine cont.

Rulează cu viteză mare şi tot claxonează.

Unde sunt cei 50 km. la oră?

Nu protestez pentru că-s în inferioritate.

O ştiu de mult.

Ieşim din comună şi intrăm în alta.

Seara, cu vite şi păsări de curte pe carosabil.

Agricultori şi copii.

Ieşim din localitate fără peripeţii şi urcăm pantele line ale dealurilor.

De-o parte şi de alta, lanuri de porumb şi holde de grâu.

Dar, abia ţin ochii deschişi, atât sunt de obosit.

Ceilalţi discută cu şoferul.

Poate să nu adoarmă.

Poate, aşa sunt ei, vorbăreţi.

Rulăm pe drumul pietruit.

Pantele ne duc în vârful dealului, de unde vedem discul roşu al soarelui tăiat de orizont.

În stânga, câteva case izolate, între pâlcurile de salcâmi.

În dreapta, aproape în vale, un tractor la lucru.

Prindem viteză pe calea dreaptă şi dâlmele ne ţin treji şi atenţi.

Deodată, maşina părăseşte drumul şi ajungem în şanţ!

Atât!

Şoferul scapă o înjurătură şi coboară.

Coborâm şi noi, ceilalţi, pasagerii.

- S-a întâmplat ceva că n-am putut controla volanul!

Remarca şoferului trebuie crezută, altfel n-am fi ajuns aici, adică în şanţul din stânga.

În timp ce cei trei pricepuţi în ale tehnicii studiau problema, eu mă plimbam şi admiram peisajul.

Apusul de soare!

Oboseala şi somnul mi-au trecut ca prin farmec.

Eram vioi, tot aşa de vioi ca şi dimineaţa, la început de pescuit.

Dar şi îngrijorat.

Dacă maşina este stricată iremediabil?

Mai ales aici, la hotarele dintre satele Câmpiei Transilvane!

Ce facem cu peştii?

Cu cei din răcitor n-am probleme, doar cu cei din raniţă!

Sunt câteva kilograme!

Pe jos nu putem pleca, nu putem abandona maşina.

Aud discuţiile specialiştilor.

Mă apropii şi ascult.

Aşa aflu că a dispărut o piesă de la ax, de la roată.

Cuiul.

Aşa i-a spus şoferul.

Ce cui?

Apoi, mă trezesc vorbind.

- Să căutăm cuiul pe drum, până se vede!

- Bine zici! mă aprobă şoferul.

Iată-ne, privind pietrişul drumului.

Înapoi.

Metru cu metru.

De-a lungul şi de-a latul.

Dar cum să găsim un cui?

Soarele a dispărut de mult şi întunericul se apropie.

Departe, în vale, s-au aprins luminile caselor.

Tractorul, cu lămpile aprinse, urcă panta dealului, în urma noastră.

Găsesc o sârmă şi-i anunţ pe ceilalţi.

Merg şi o înmânez şoferului, care o ia şi o priveşte.

Cine ştie la ce se gândeşte!

Ne întoarcem la maşină fără cui.

Este tot mai întuneric.

Din spate, ne luminează farurile tractorului.

Ne dăm la o parte, făcându-i loc să treacă.

Este singura prezenţă de civilizaţie în această sălbăticie.

Stelele apar pe boltă, fără nici o oprelişte.

Ele n-au cui.

Ele nu se accidentează.

Tractorul opreşte lângă noi şi tractoristul ne salută, întrebând:

- Bună seara, ce-aţi păţit?

Colegii de pescuit se întrec să-i explice.

Denumirea obiectului reapare în discuţie.

Cuiul!

Văd chipul omului, la lumina farurilor, cum se minunează.

Apoi, neîncrezător, coboară şi se apleacă la roata cu pricina, pipăind cu ambele mâini.

Nu trece mult şi se ridică, zicând:

- Ştiu ce s-a întâmplat şi ce piesă vă lipseşte!

Ne holbăm la el cu toţii!

Eu ca eu, nu sunt specialist, dar dintre cei trei doi au maşini, unul este inginer.

Cum poate un tractorist anonim să dibuiască problema?!

Dar, odată hotărât, ia repede iniţiativa.

- Scoatem maşina din şanţ şi pun farurile pe botul ei!

Zis şi făcut.

Tractorul ajunge în faţă şi se întoarce.

Ne opintim cu toţii, noi cei patru, şi repunem vehiculul pe carosabil.

Lumina îl învăluie.

În jur, beznă de-a binelea.

- Am piesa care vă lipseşte în lada cu scule!

Ne privim ca vrăjiţi!

Ce se întâmplă?

Avem un accident, cine ştie din ce cauze.

Poate, drumul nefavorabil.

Poate, şoferul, întro criză de atenţie.

Dar să ne vină în ajutor, chiar când avem nevoie, aşa, picat din cer, cine va crede?

Aşteptăm continuarea.

Suntem ca nişte începători, ca nişte ucenici începători, în transa unui mare vrăjitor, a unui mare meşter.

- L-am găsit!

Exclamaţia tractoristului măreşte suspansul.

Stăm în jurul lui, buimaci.

Aplecat sub maşină, potriveşte piesa lipsă, când face o corectură.

- Axul îi îndoit, trebuie câteva lovituri de ciocan!

Se ridică şi locul i-l ia şoferul nostru cu un ciocan, adus tot din lada fermecată.

În noapte, se aud bufniturile metalice, ca nişte semnale înfundate.

Minutele se scurg într-o atmosferă de emoţii şi optimism.

Oare vom reuşi?

- Gata, s-a mai îndreptat!

Locul şoferului îl ia maestrul necunoscut, care meştereşte din nou.

Când termină, se ridică şi dă sentinţa:

- Poate să meargă!

Nu ne vine să credem!

Nu ne vine să credem că s-a reparat maşina!

Că s-a evitat coşmarul.

Că vom ajunge acasă, în seara aceasta, cu o mică întârziere.

Ce mai contează?

Tractoristul urcă la locul lui şi întoarce vehiculul.

Acum vedem că are un plug portabil în spate.

Oprit locului, aşteaptă rezultatul.

Rezultatul examenului.

Şoferul intră la volan şi porneşte motorul.

Apoi, încet, cu teamă parcă, maşina rulează câţiva metri.

Extraordinar!

Coboară din maşină şi cu toţii ajungem lângă tractor.

Cineva întreabă:

- Cât vă datorăm?

- Ce să-mi datoraţi, sănătate şi noroc!

- Mulţumim, mulţumim din suflet!

În timp ce tractorul se îndepărtează, noi ne bulucim în maşina înnoită şi-i călcăm, încet, pe urme.

2010