#10 Tabăra

de V. Umbreanu

- Mergi cu mine până la Gura-Arieş?

Întrebarea m-a luat prin surprindere.

Ce să facă prietena mea acolo?

În satul acela, uitat de lume, dar nu şi de pescari!

- Vreau să merg la tabără, într-un fel de control!

Aha!

Acum îmi amintesc.

Copiii de la FRCCF sunt acolo, într-o tabără de vară.

Cadru didactic, gardian şi părinţi.

- Sigur că da, merg, dar când?

- Mâine dimineaţă!

Vara, în toi.

Ploile, au trecut.

Liber şi dornic de-o ieşire în natură.

- Cu ce mergem?

- Cu trenul încolo şi cu o maşină înapoi!

- Tren avem la ora 6,40, schimbăm la Războieni şi în haltă ajungem pe la 7,30.

- Excelent!

- Dar cu ce maşină ne întoarcem?

- M-am înţeles cu un părinte, care se întoarce acasă!

Ziua a trecut cu ocupaţiile obişnuite.

Lectură din “jurnalul” lui Radu Petrescu şi din viaţa lui Freud, scrisă de Peter Gay.

Plimbare prin oraş şi un drum până la Viişoara, la podul de peste Arieş.

Somnul de o oră, după masa de prânz.

Dimineaţa, prezent la gară.

În gentuţă, biscuiţi, apă şi două umbrele.

La 6,30, încă singur.

Neliniştit, ies în spatele staţiei şi într-un târziu, o văd cum apare, cu mersul ei obişnuit.

- Hai, că-i târziu!

- E abia 6,35!

Clătinând din cap,mă reped la casa de bilete.

Când cer două bilete, casieriţa, care mă cunoaşte, întreabă surprinsă:

- Cu cine mergeţi la pescuit?

Răspunsul meu mai mult o derutează:

- Cu prietena, mergem într-un control!

- Fără undiţe?

- Copiii din oraş sunt într-o tabără de vară acolo, dincolo de Mureş.

Capăt biletele cu zâmbetele însoţitoare şi cu urarea de “drum bun!”

Pe peron, altă întrebare:

- De ce-ai stat atâta?

- Am satisfăcut curiozitatea casieriţei!

Se-aude locomotiva.

Călătorii se aliniază între linii.

Noi, aşteptăm pe peron până se opreşte trenul.

Coboară navetişti şi ţărani şi urcă alţi navetişti.

Urcăm şi noi şi ocupăm locuri lângă fereastră.

Peisajele cunoscute ne întâmpină şi rămân în urmă.

Terenuri de cultură şi dealuri cu păşuni.

Pe o terasă a Arieşului se văd reactoarele şi clădirile aeroportului.

Apoi, plantaţia de frasini, salcâmi şi pini, urmată de turmele oilor în ţarcuri.

Nici n-am urcat bine că şi trebuie să coborâm.

Nodul de cale ferată, altădată extrem de animat, acum aproape pustiu.

Fabrica de prefabricate de alături, falimentată.

Pe ultima linie, câteva cisterne ale U.P.S.O.M.

Trenul nostru, pe linia 4.

Urcăm, alături de alţi călători.

Ne poziţionăm în vagonul comun, chiar lângă uşă.

La a doua haltă coborâm.

Întreţin conversaţia cu amintirile de la pescuit.

Cunosc locurile cu ochii închişi.

Prietena, visătoare, priveşte pe fereastra vagonului.

Zâmbeşte şi tace.

Iată Mureşul aproape de calea ferată, unde pescuiesc mereu!

Cunosc toate curbele, toate repezişurile, toate sălciile.

Ştiu unde am prins şi unde am scăpat peşti!

Trenul frânează şi, trezit din visare, cobor în haltă şi-i întind mâna prietenei care, abia coboară, atât de jos este terasamentul.

România în secolul XXI!

Coborâm panta până la drumul spre balastieră.

Mai sunt doi călători care merg în aceeaşi direcţie.

În timp ce trenul porneşte mai departe, noi ne îndreptăm spre barcă, chiar lângă birourile balastierei.

Briza uşoară face să tremure frunzele sălciilor de lângă aracul Mureşului.

Zgomotul balastierei este tot mai puternic.

Pârâul tulbure curge pe arac.

Ne iau în primire câinii, care ne însoţesc până la barcă.

Apele puţin gălbui, curg pe sub cablul de oţel şi clatină barca metalică, încăpătoare.

Coborâm cu grijă pe treptele malului şi trecem de bordură.

Atenţi la scândurile umede ale bărcii, aşteptăm barcagiul.

Unul dintre navetişti mai strigă odată “hai la barcă!”

Într-un târziu, uşa colibei se deschide şi lasă să iasă fantoma din interior.

Cu statura slăbănoagă.

Cu părul vâlvoi.

Cu faţa somnoroasă şi nerasă de câteva săptămâni!

Barcagiul.

Barcagiul alcoolic, tipic pentru familia componentă.

Ca în transă, urcă pe capătul bărcii şi desprinde din cârlig lanţul cu scripete.

Apoi, tot în transă, manevrează ambarcaţiunea cu cârligul de lemn.

Curentul râului puternic izbeşte în bordaj, uşurând traversarea.

În stânga, cataracta Mureşului în toată splendoarea!

Cu insula mare, aproape la mijloc.

În dreapta, marile repezişuri, cu canalele de argilă erodate dedesupt.

În faţă, malul cu sălciile care se apropie vertiginos.

Plătim şi coborâm cu atenţie, unul după altul.

Păşim pe cărare şi urcăm panta abruptă a ţărmului, până la drum.

Lanul de porumb, ca un zid verde, alături.

Cei doi tovarăşi de călătorie ne salută şi trec înainte.

Respirăm aerul deja cald al dimineţii, într-o drumeţie inedită.

Drumul, iniţial favorabil, o coteşte spre satul îndepărtat.

Noi, folosim cărarea îngustă cu ierburile care o asaltează.

Oricât ne ferim, după un timp, roua ne udă pantofii.

Facem slalom printre tufele de sălcii şi arini.

Florile se întrec în culori vii, pe scena verde a ierbii.

Fluturii albaştri deja zboară în căutarea nectarului.

Ţărcile ne salută din toate părţile.

Cuvintele sunt de prisos.

Undeva, în faţă, se aud glasuri.

Nu apropiem de tabără.

Doi câini ne ies înainte lătrând.

Apoi, năvălesc în valuri copiii.

Ţipă, agitându-se în jurul nostru.

O îmbrăţişează şi-i povestesc, pe nerăsuflate, impresiile.

Viaţa lor în mijlocul naturii.

În corturile taberei.

Ca un alai, ajungem la destinaţie.

Din toate direcţiile apar ceilalţi componenţi, copii şi adulţi.

Pe unii-i cunosc şi eu.

Ne salutăm.

Apoi, mă retrag de-o parte şi aştept.

Sarcina mea de însoţitor, cel puţin în prima parte, s-a încheiat.

Activitatea în tabără intră pe făgaşul obişnuit.

Plus controlul.

Un elev îmi aduce un scaun.

Mă aşez şi las gentuţa alături.

Deja-i cald.

Deşi zefirul adie în valea largă a Mureşului, transpiraţia îmi apare pe frunte.

Scot pălărioara şi-mi şterg sudoarea cu batista.

Mă mut la umbră.

Urmăresc pe cei care activează tabăra de vară.

Unele fetiţe se plimbă, cântând.

Băieţii joacă fotbal, dincolo de corturi.

Două femei spală vasele şi le întind la soare pe nişte şervete.

Pe o masă, altele curăţă zarzavaturi.

Un bărbat, se întoarce de la râu cu undiţa.

Iată, prilejul.

Iată prilejul să intru în acţiune.

Să prind ocazia.

Mă ridic de pe scaun şi, apropiindu-mă, îl întreb:

- Aţi prins ceva?

- Nu, n-a tras deloc toată dimineaţa!

Facem cunoştinţă.

Este tatăl unor elevi, prezenţi în tabără.

Ţine undiţa în singura mână!

Privindu-l, se scuză imediat:

- Am avut un accident acum câţiva ani.

- Şi vă descurcaţi doar cu o singură mână, la pescuit?

- La început a fost greu, dar cu timpul, m-am obişnuit.

- Cu ce-aţi pescuit?

- Cu râme roşii, la caraşi.

- Aţi prins în zilele trecute?

- Da, am prins chiar mulţi caraşi, la copii le-a plăcut peştele fript în tigaie!

Acum am prilejul să continui acţiunea.

- Nu-mi împrumutaţi undiţa câteva ore?

Şi explic rostul meu aici.

- Am venit ca însoţitor şi până ne întoarcem sunt liber!

- Cu toată plăcerea dar nu mai am râme!

- Nici nu-mi trebuie, voi căuta broscuţe pe malul Mureşului!

- Vă supăraţi dacă vă însoţesc, după ce mănânc ceva?

- Nu, nici vorbă, chiar vă aştept!

După ce preiau undiţa şi o reazem de scaun, iau gentuţa şi o caut pe cea care face controlul, pentru a o anunţa de programul meu următor.

Aflând că nu mă plictisesc, îmi ia unicul bagaj şi-l duce la maşina cu care ne întoarcem.

Iată-mă pe scaun, aşteptând.

Studiez undiţa.

Flexibilă, prea flexibilă pentru gustul meu.

Cu mulineta doldora de fir de 0,30.

Prea gros pentru caraşi.

Dar numai bun pentru cleni.

Sau somotei.

Timpul trece altfel, acum.

Nerăbdător să ajung la Mureş, privesc ceasul şi cortul în care a dispărut pescarul neobişnuit.

Jumătatea de oră a trecut greu.

Dar, contează că a trecut.

Iată-ne plecaţi!

Ne însoţesc şi câţiva puşti.

- Nu aveţi o pungă de plastic?

Întrebarea mea îl surprinde.

- Pentru peşti am una mare!

- Nu, îmi trebuie una mai mică pentru broscuţe!

Şi-i explic mai departe:

- Eu ţin broscuţele într-un ciorap cu iarbă, dar n-am la mine, nu m-am aşteptat să pescuiesc!

- Fugi măi băiete după o pungă, la bucătărie!

Zicându-i unui elev aceasta, băiatul o şi zbugheşte înapoi.

Nici n-am ajuns pe malul apei că s-a şi întors cu obiectul.

Roua dimineţii s-a evaporat de pe pantofi, dar acum, căutând broscuţe pe mal, ştiu că voi avea probleme.

- Căutăm noi, strigară copiii însufleţiţi.

Iată-i împrăştiaţi pe ţărmul jos al Mureşului.

După ploile de săptămânile trecute, râul a inundat malul şi a înnămolit iarba.

Acum, în retragere, mâlul uscat se vedea ca o bordură pretutindeni.

Suntem chiar la vărsarea Arieşului în Mureş.

Pescari, în acţiune, pe ambele maluri.

Stăm şi aşteptăm băieţii.

Cum vin, unul după altul, tot căutând, îmi dau seama că n-au succes.

N-au prins nici o broscuţă.

- Merg eu să caut!

Predând undiţa şi luând punga, pornesc la vale, căutând prin băltuţe şi prin vegetaţia malului.

În urmă, alaiul celorlalţi pescari.

Într-o jumătate de oră capturez 6 exemplare.

Dar cu ce preţ!

Pantofii, uzi şi plini de noroi!

Ciorapii, la fel.

Manşetele pantalonilor, ude şi pătate!

Dar, ce contează?

În punguţa de plastic, cu câteva fire de iarbă şi puţină apă, se zbate momeala vie, momeala pentru clean.

Le arăt şi celorlalţi rezultatul.

- Unde le-aţi găsit?

Întrebarea lor necesită răspunsul meu.

- Acolo unde nu le-aţi găsit voi!

Scot o broscuţă din pungă şi fac un nod acesteia, înainte de a o introduce în buzunarul stâng.

Chiar dacă mi se va uda.

Risc!

Preluând undiţa, desprind cârligul şi constat că-i prea mic.

Este cârlig de caras, numărul 8.

- N-aveţi un cârlig mai mare?

Întreb, privind în jur, şi la adult şi la copii.

Unul dintre băieţi, cu privirea aprinzându-se de satisfacţie, scoate din buzunar o cutiuţă metalică şi o deschide.

Privim înăuntru.

Câteva cârlige mici şi unul mai mare.

E bun, numărul 3.

- Nu-i prea mare? mă întreabă proprietarul undiţei.

- Nu, este cel mai bun pentru gura mare a cleanului!

Cu unica mână, scoate din buzunar un briceag, pe care-l deschide cu ajutorul dinţilor.

Tai firul, predau micul cârlig şi-l leg pe cel nou, arătându-le metoda.

Sunt toţi atenţi.

Eu, profesorul, ei, elevii.

- Cum puneţi broasca?

Iarăşi, explic.

Explic, arătând pe viu, cum procedez.

Cum intră acul prin coapsele broscuţei şi cum iese pe sub bărbie, lateral.

Lecţie de lucrări practice.

Cu momeala montată, lansez chiar înainte de prima salcie.

Apa nu prea adâncă, împinge pluta spre mal, lângă papură.

Pluta pentru caras, de dop, se lipeşte de tulpinile verzi, tremurând.

Aşteptăm.

Câţiva pescăruşi trec în zbor, atenţi la suprafaţa apei.

După un timp se întorc.

Un peşte sare, aproape de mijlocul râului.

Băieţii comentează.

- Vedeţi că trage!

Exclamaţia vine la timp.

Minutele au trecut şi peştele a găsit momeala.

Pluta se clatină şi porneşte la vale, în viteză.

- Trageţi, trageţi!!

Îndemnurile micilor pescari nu mă influenţează.

Las pluta să dispară şi să se distanţeze, până porneşte reflexul.

Înţep cu putere.

Vârful undiţei face un semicerc şi vibrează.

Vibrează în consens cu zbaterea cleanului.

Firul se înfăşoară pe tambur şi peştele se apropie.

Valurile îi arată mărimea.

O mişcare şi iată-l pe iarbă!

Copiii se năpustesc asupra lui şi-l eliberează din cârlig.

- Ce mare este!!

Peştele cade în iarbă zbătându-se, apoi ajunge la altul.

După ce trece din mână în mână, ajunge la locul lui.

În punga de plastic a pescarului cu o mână.

Primul peşte de astăzi!

Cam de o jumătate de kilogram.

Scot din buzunar pachetul, încarc cârligul şi pornim mai departe.

Ajunşi între sălcii, unde-i mai adâncă apa, lansez şi trag pluta la mal.

Aşteptăm din nou.

Pluta rămâne nemişcată, minute în şir.

Pescăruşii îşi fac rondul, privind cu atenţie în jos, ţipând.

Colegul de pescuit se aşează în iarbă.

Băieţii pleacă la un pescar, dincolo de sălcii, care prinde caraşi.

Rămaşi singuri, discutăm despre experienţa de pescari.

Dânsul, cu caraşii şi scobarii.

Eu, cu clenii şi somnii.

Privesc spre plută şi n-o văd!

Firul se întinde şi se deplasează spre mijlocul râului.

Înţep din nou.

Din nou, băţul se îndoaie.

Acum, mai mult ca prima dată.

Trag cu putere şi peştele vrea să se scufunde la rădăcini.

Prins bine, nu are scăpare.

Recuperez până la capăt şi ridic în forţă cleanul.

Balansând în aer, ca o nălucă gălbuie, ajunge în iarbă, alături de pungă.

- Are un kilogram!

- Nu, nu are atâta, dar este frumos!

Colegul îmi demonstrează priceperea lui de a-l desprinde din cârlig.

Fixându-l cu genunchele, răsucind cârligul, peştele eliberat, se zbate în iarbă, apoi în pungă.

- Trebuie omorâţi!

Spunând aceasta, îi cer briceagul şi-i anesteziez, cu câteva izbituri pe dorsala cefalică.

Dau şi explicaţia de rigoare.

- Se spune că moartea lentă a peştilor le degradează carnea!

Înnoiesc momeala şi mergem mai departe.

Trecem de pescarii caraşilor şi ajungem la o altă porţiune cu papură.

Băieţii, duşi în amonte, se scaldă în apele calde.

În ora următoare am mai prins trei cleni.

Soarele, trecut de amiază, îmi frânează pasiunea şi-mi amintesc de rolul meu, cel oficial.

Cu voce tare, anunţ sfârşitul concursului.

- Trebuie să merg în tabără, să văd când plecăm înapoi!

Şi, continuând, îi las libertatea de acţiune.

- D-voastră mai rămâneţi dacă vreţi!

- Nu, merg şi eu în tabără cu D-voastră!

Strâng undiţa şi predau punguţa cu broscuţe.

Au rămas două.

Pentru zilele viitoare.

Călcăm prin iarbă, ocolind tufişurile.

Şosetele şi pantofii s-au uscat de mult.

Doar petele mai arată aventura.

Predau undiţa şi mă opresc să mă curăţ.

Când arată acceptabil, pornim mai departe.

Băieţii de la scaldă ne-au zărit şi ne ajung, gălăgioşi.

Când văd clenii prinşi, ţipă de bucurie şi-i alertează pe cei din tabără.

Ajunşi acolo, suntem înconjuraţi de mulţimea curioasă.

Cineva aduce o cratiţă.

Clenii, etalaţi ca la o expoziţie, provoacă exclamaţii de uimire.

De uimire şi de apreciere.

Iată, am ajuns eroul taberei!

Şi, ca orice erou, preiau iniţiativa:

- Acum, vreau să-i curăţ!

- Dar sunt a-i D-voastră, pentru că D-voastră i-aţi prins!

- Hai să fim serioşi, i-am prins pentru voi, să-i mâncaţi la cină!

Bucurie şi aplauze.

În mijlocul emulaţiei, cu voce autoritară, pregătesc operaţiunea.

Atunci îmi văd prietena în mulţime.

Cu ochii strălucitori.

Cu obrajii fremătând de suplimentul didactic.

Cuvintele pe care le pronunţă, cu frenezie şi autoritate, spun totul despre atmosfera creată în tabără.

-Aduceţi ce vă cere domnul profesor!

Imediat mă execut.

- Două scaune, încă un vas, apă, un cuţit ascuţit şi sare!

În câteva clipe, cererea mi-a fost îndeplinită.

Iată-mă în mijlocul taberei, ca pe o scenă.

Eu, regizor şi actor.

Spectatorii, în jur, ca într-un amfiteatru în aer liber.

Poziţionez scaunele.

Se face tăcere.

Un scaun în faţă, pe celălalt mă aşez.

Vasul cu peşti, în stânga, jos.

Celălalt, tot jos, în dreapta.

Apa şi sarea, tot acolo.

Cuţitul, în mână.

Asistenţa mă urmăreşte cu maximă curiozitate.

Aşa spectacol n-a mai văzut.

Fiecare operaţiune o execut şi o explic, în acelaşi timp.

Prinderea şi poziţionarea peştelui.

Despicarea pectorală şi abdominală.

Scoaterea măruntaielor.

Tăierea şi scoaterea branhiilor.

Curăţarea de solzi.

- De ce nu începeţi cu solzii?

Mai mulţi, deodată, pun această întrebare.

- Toată lumea face aşa!

Altă completare din partea lor.

Arăt şi explic.

Arăt ficatul cu vezicula în care este depozitată fierea.

Explic şi toţi sunt de acord.

Mă aprobă şi femeile din jur.

La presiunea înlăturării solzilor, glanda se poate sparge şi fierea amară depreciază peştele şi-l face necomestibil.

Peşte după peşte intră pe banda rulantă.

Exclamaţii şi uimire în jur.

În partea a doua a demonstraţiei, spălatul în prima apă , apoi în a doua apă, limpezirea.

În final, săratul clenilor şi urarea mea:

- Poftă bună, diseară, la cină!

În timp ce mă ridic în uralele spectatorilor, îmi fac loc să ies din scenă, în culise.

Retras lângă maşina pregătită de drum, prietena mă felicită pentru spectacol.

Modest ca întotdeauna, dar fericit, îi şoptesc:

- Pentru tine am făcut-o!

2010