#08 Atacul în gambă

de V. Umbreanu

Bagajul mi-e pregătit.

Scot ştecherele din prize.

De la centrala termică şi de la televizor.

Mai trec prin camere.

Totul e în regulă.

Robinetele închise.

Ca şi ferestrele.

Liniştea.

Liniştea din apartament.

Ridic geanta grea.

Din cauza cărţilor.

Volume în limbi străine pentru fiul meu, pe care şi le duce la noul domiciliu.

Peste hotare.

Aprind becul la etaj.

Închid uşa, răsucind cheia de două ori.

Cobor pe trepte până jos.

Din mers privesc gemuleţul cutiei poştale.

Nimic.

Uşa metalică de la bloc se închide încet în urmă, până aud clicul.

Traversez străzile, atent la circulaţia din curbă.

Trec pe lângă barul dependenţilor de alcool şi ajung între blocurile cu confort redus.

Şcoala şi noile conteinere rămân în urmă.

Policlinica, mereu aglomerată, îşi primeşte şi expulzează ritmic bolnavii.

Atent la trafic, mai traversez o stradă şi mă îndrept spre gară.

Schimb greutatea dintr-o mână în alta.

Deja m-am încălzit.

Aerul expirat lansează jeturi de vapori.

Când ajung pe peron îmi scot mănuşile.

Mă îndrept spre băncile dinspre chioşcul părăsit.

Ocup ultimul loc şi aşez bagajul alături.

Privesc zona.

Câteva vagoane de marfă, rătăcite pe linii, îşi aşteaptă timpul din grafic.

În rest, călătorii obişnuiţi.

Mai ales vârstnici.

Cu bagaje.

Cu multe bagaje.

Peste puterile lor.

Mă tot mir cum şi le manevrează, cum şi le târăsc.

De la un loc la altul.

Dintre linii în vagoane.

Dintr-un tren în altul.

Locurile de alături sunt ocupate de o pereche.

Îmi amintesc ceva.

Că am uitat să cumpăr, de la chişcul din spatele gării, covrigeii.

Punguţa cu covrigei.

- Vă rog să aveţi grijă de bagajul meu câteva momente!

Plec în viteză şi mă întorc la fel.

Megafonul tocmai anunţă trenul.

Călătorii se înşiră între linii, aşteptând.

Eu mai stau pe loc.

Prin aerul rece aud ecoul trenului huruind dincolo de fabrica de cărămizi, în comă.

În comă şi ea, precum combinatul.

Marele combinat, cu secţiile şi coşurile inactive.

Iată acceleratul apropiindu-se în viteză.

Doar când aud frânele mă ridic şi trec peste linii.

Vagonul 2, locul 35.

Câteva femei, cu noianul de sacoşe şi genţi, se agită vociferând.

Aştept să urce.

Întâi coboară câţiva pasageri.

Apoi, începe concursul.

Agitaţie mare.

La ambele uşi.

Ultima de la vagonul 2 şi prima de la al 3-lea.

Bărbaţi care le ajută.

Cuvinte şi eforturi.

Eu aştept calm.

În sfârşit, când se goleşte zona, cu avânt, lansez geanta grea în vagon.

Între toaletă şi uşa vagonului.

Se aude fluierul conductorului.

Urc repede treptele, prins de barele laterale.

Locomotiva îşi activează sirena când ajung pe treapta de sus.

Geanta în faţă, în mijlocul culoarului, ocupă tot spaţiul.

Fără nici un plan, piciorul stâng ocoleşte bagajul voluminos şi se plasează alături.

Atingând uşa vagonului.

Şi atunci…

Şi atunci, intervine atacul!

Fără nici o bănuială.

Fără nici o presimţire.

Fără nici o comandă.

O comandă conştientă.

O comandă conştientă, cât de cât!

Lovitura.

Lovitura surprinzătoare.

Ca un atac.

Violent.

Violent şi surprinzător.

Cu atât mai mult!

Iată, trenul prinde viteză, în timp ce, aproape paralizat, stau prins de mânere.

Cu geanta sub mine.

Cu piciorul drept în spaţiul strâmt dintre ea şi uşa deschisă.

Uşa deschisă, spre interior.

Şi piciorul stâng, deplasat peste geantă.

Dar după!

Dar, după atac!

Doar după atac!

Nemaipomenit!!

Surprinzător de nemaipomenit.

Cum se poate?

Cum se poate, aşa ceva?

Cum se poate ca, vârful piciorului să atace?

Cum se poate să atace pe celălalt?

Cu asemenea viteză!

Cu asemenea forţă!

Cu asemenea putere!

Secunde.

Fracţiuni de secunde se lipesc şi se desfac.

În durere.

În durere şi surpriză.

Dar şi în studiu!

Cum se poate ca piciorul stâng să lovească în dreptul?

În plină gambă!

Nu pot păşi!

Mă sprijin în mânere.

Mă sprijin în mânere şi mă târăsc înăuntru, pe culoar.

Dincolo de obstacol.

Dincolo de geantă.

Nu pot păşi!

Durerea mă paralizează.

Mă stăpânesc să nu plâng.

Încep să fac ordine.

Încep să fac ordine în mişcări.

Să mă întorc.

Să mă pot întoarce.

Să închid uşa, uşa vagonului.

Dar numai după ce trag de geantă, să pot păşi în locul ei.

Ce chin!

Ce durere!

Ce surpriză!

Ce situaţie!

În asemenea stare, fac slalom pe culoar până la compartiment.

Primul.

Al 2-lea.

Al 3-lea.

Toate pline de călători.

Intru şi, după ce salut, pronunţ cu voce tare, cu voce tăioasă:

- Am locul 35!

Pe locul meu, lângă fereastră, în sensul de mers al trenului, o tânără.

O tânără, sprijinită de măsuţă, cu un caiet înainte.

Altă femeie, intervine rugându-mă să-i ocup locul tinerei.

Un loc lângă uşă.

- Nu, mulţumesc, vreau să-mi ocup locul de pe bilet!

Mă doare.

Mă doare pulpa.

O simt deja umflată.

Nici nu pot păşi, stau în echilibru precar până se eliberează locul.

Ajung cu greutate.

Bagaje sus, bagaje jos.

Ajung cu greutate şi-mi trântesc geanta pe loc.

Mi-e şi cald, prea cald deja.

Geaca, groasă.

Fularul.

Mănuşile.

Căciula.

Fruntea transpirată, nu doar din cauza căldurii.

- Şi bagajul?

- Lăsaţi-l acolo şi puneţi-vă geanta în altă parte!

Bravo!

Asta mai lipseşte!

Să-mi ţin geanta la picioare, sub măsuţă!

Şi cu picioarele ce fac?

Ce vagoane incomode, aceste vagoane modernizate!

Mă opintesc şi smulg sacoşa grea a străinei şi i-o plasez între locuri, atingând picioarele călătorilor.

Vociferări şi priviri chiorâşe.

Dar, fără să le iau în seamă, îmi balansez bagajul şi-l urc deasupra.

Deasupra micii etichete pe care scrie 35.

Abia apoi mă eliberez de îmbrăcămintea de iarnă şi o atârn în cui.

Când mă las pe locul ales de calculator, lângă fereastră, încep deja să-mi ţes coconul călătoriei.

Cocon în care, ca într-o nişă ecologică, să pot investiga , pe îndelete, cauzele recentului atac.

Cauzele propriului atac.

2010