#07 Jungla omenească

de V. Umbreanu

Vara nu se dezminte.

Razele soarelui încălzesc încă de dimineaţă.

Aversa de săptămâna trecută parcă nici n-ar fi fost.

Pe cer, norii cumuliformi trec nepăsători spre zări.

Acceleratul de Satu Mare săgetează prin aerul fierbinte.

Singur, în compartimentul de clasa a 2-a, privesc pe fereastră.

O briză uşoară vine dinspre partea de sus a geamului, deschis doar câţiva centimetri.

Traversăm Podişul Târnavelor.

Dealurile cu pante domoale odihnesc privirea.

Păşunile domină peisajul.

Pădurile rămase în urmă, au în zonă ca ambasadori, doar pâlcuri de arbuşti şi peri sălbatici.

Globuri de vâsc ornează, ici-colo, coroanele lor.

Turmele de oi domesticesc sălbăticia.

Iată, din dreapta, apare Târnava Mare, de care nu ne vom despărţi o bună bucată de drum.

Staţiile Vânători şi Albeşti rămân în urmă, cu impiegaţii nemişcaţi pe peron.

Ne apropiem de Sighişoara.

Cariera, acolo departe, ca o rană a reliefului.

Cartierul nou, cu blocuri şi tarlale agricole îngrădite.

Podul peste râul curgând alene.

Dealul paralel, cu rocile dezgolite şi pădurea cramponată pe pantele abrupte.

Oprim în forţă.

Peronul, aproape pustiu, se animează cu cei câţiva călători care coboară.

În depou, locomotivele defecte.

Gara, intrată în renovare, arată ca un şantier părăsit.

Se aude semnalul locomotivei electrice.

Pornim şi repede ajungem la micul tunel.

Cimitirul rămâne în urmă.

Tot aşa, balta, acum fără pescari.

Când trecem podul peste Târnavă, ne înscriem în viteza de tren accelerat.

Ogoare, de-o parte şi de alta, fără fermierii lor.

Îmi întind picioarele până sub bancheta din faţă şi, cu privirea răscolind peisajul, nu mă mai satur de natură.

Dealurile, cu vegetaţia şi râpele lor.

Valea râului, bordată de sălcii şi plopi, cu meandrele ei.

Florile galbene din ierburi.

Coţofenele planând, deranjate de tren.

Staţiile pustii, până la Dumbrăveni.

Clădirile medievale şi podul.

Lângă gară, ateliere părăsite şi grămezi de balast.

Câinii, tolăniţi la umbră.

Plecăm mai departe.

Săgeata trenului îşi face loc prin aerul verii.

Un drum, paralel cu calea ferată.

Două căruţe cu caii legaţi, hrănindu-se.

Din fuga trenului, cei care cosesc iarba.

Zdrang!

Copiii cu pietre.

Pietrele lovesc trenul.

Sticla spartă ţipă în spate.

În compartimentul din urmă.

Ţigănuşii, cu braţele făcând semne indecente.

Unul, întors spre tren, cu fesele tuciurii, lovindu-le cu palma.

Suntem departe deja.

Peisajul dispare.

Ca şi farmecul.

Ridicat în picioare, degeaba privesc în urma trenului.

Alte locuri, alte clipe.

Deschid uşa.

Culoarul vagonului, gol.

Ca şi compartimentul vizat.

Ca şi celelalte compartimente.

Pătruns în interior, văd geamul ferestrei, acum într-o reţea de fragmente.

Chiar în mijloc, un orificiu al proiectilului.

Iată-l, jos, sub bancheta din stânga.

Colţuros, cu mineralele pestriţe, recunosc roca.

Granitul din terasament.

Se aud paşi pe culoar.

Mă întorc şi-l văd pe conductor.

A auzit şi el atacul, poate din alt vagon.

Pornit în cercetare, mă găseşte la locul faptei.

- Bună ziua!

- Nu-i bună deloc, iar au spart un geam ticăloşii!

Aşa a început discuţia.

Şi începe să istorisească alte atacuri.

Cu procedura descoperită.

Descoperită, în urma păţaniilor mai vechi.

Le impută.

Le impută conductorilor daunele aduse trenului, companiei!

Cum să procedeze?

Trenul nu poate fi oprit.

Păgubitorii nu pot fi prinşi.

Şi atunci?

La început au plătit ei, conductorii.

Până au descoperit metoda.

Metoda de scăpare.

Şi acum, asta facem.

Cu atenţie, ambii călători, demontăm geamul spart.

Bucată cu bucată.

Fragment cu fragment.

Norocul este de partea noastră.

Acum.

Că nu sunt călători.

Dar trebuie să ne oprim.

Intrăm în Mediaş.

Conductorul pleacă.

Eu rămân şi stau jos, aşteptând reluarea activităţii.

După minutele de oprire, trenul prinde viteză.

Conductorul revine şi reîncepem operaţiunea.

- Ce facem cu cioburile?

- Le aruncăm prin toaletă!

Merg la bagaje şi aduc o pungă în care punem fragmenele.

Eu lucrez la fereastră.

El merge să verse conţinutul prin pâlnie.

Până la Copşa Mică treaba-i terminată.

Nici urmă de cioburi.

Aerul de afară năvăleşte în compartimentul liber.

Înainte de a ne despărţi, îl întreb cum se va descurca în final.

Îmi răspunde, expert:

- Voi spune că aşa l-am găsit!

După ce îmi mulţumeşte pentru ajutor, ajung în compartimentul meu şi-mi ocup locul de observaţie.

Dar, nu pot intra în starea anterioară.

Peisajul nu mai arată la fel.

Nici liniştea în care îl savuram.

Ba mai mult, s-a strecurat în călătorie o componentă de nesiguranţă, componentă care mă însoţeşte, de atunci, mereu.

Mai ales în apropierea localităţilor.

Unde, guvernează nu numai legile omeneşti ci şi cele ale strămoşilor noştri, maimuţele.

Jungla omenească.

2010