#06 Piţigoii

de V. Umbreanu

Grădina noastră avea de toate.

Legume şi zarzavaturi.

Flori şi iarbă.

Căpşuni şi agrişi.

Coacăzi roşii şi negri.

Un salcâm şi un soc.

Mult liliac.

Un alun şi un călin.

Câţiva măceşi , câţiva gutui japonezi.

Doi pruni şi doi meri.

Un corcoduş.

Iasomie şi forsiţie.

Un sânger şi un tei.

Patru vişini şi cinci nuci, dintre care trei, chiar lângă casă.

Într-un asemena mediu complex, insectele şi păsările forfoteau în toate anotimpurile.

Viespii,albinele şi fluturii dominau în sezonul cald.

Păsările, în schimb, erau prezente şi iarna.

Primul oaspete era greluşelul, apărut încă de la primii muguri, eliberându-şi trilurile de pe cele mai înalte ramuri.

Apoi, ţoiul, zburătăcind prin toate cotloanele.

Urmau privighetorile, pitulicile, graurii şi mierlele, comunicând din frunzişul bogat.

O singură dată ne-a vizitat o pasăre rară, muscarul negru, un adevărat eveniment.

Toamna târziu şi iarna îşi făceau apariţia sticleţii, piţigoii, botgroşii, cintezele, presurile, sturzii şi coţofenele, foarte rar uliul păsărar, sitarul şi fluturaşul de stâncă.

În schimb, în orice anotimp, prezenţa altora era aproape zilnică. Aşa amintesc ciorile, stăncuţele, guguştiucii, ciocănitorile şi, bineînţeles, vrăbiile.

Deşi prelungită, introducerea era necesară, în contextul extragerii unui grup care ne-a preocupat şi ne-a dominat interesul mulţi ani.

Este vorba de piţigoi.

Începutul a fost foarte simplu.

Prezenţi, în mod vizibil, după căderea frunzelor, ne-a atras atenţia tuturor.

Tuturor, adică mie, fiului meu, elev în acea perioadă, şi mamei mele, pensionară.

Remarcaţi prin coloritul lor atrăgător, prin cântecul specific şi prin dinamismul zborului şi căutării hranei, ne-a făcut să-i îndrăgim.

Ba mai mult, ne-a făcut să-i adoptăm, să-i considerăm membri ai familiei.

Totul s-a desfăşurat din aproape în aproape.

Cum am început?

Simplu, pe terasa din spatele casei.

Într-o iarnă geroasă, presăram firimituri de pâine, pe unul din stâlpii acesteia, pentru vrăbii.

Mai ales dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu.

Când nu aveam timp, operaţiunea o îndeplinea mama sau fiul meu.

Azi aşa, mâine aşa.

Vrăbiile, în număr mare, ciuguleau înfrigurate până la ultimele particule.

La fel procedam şi înainte de a se însera.

Într-o zi s-au apropiat şi câţiva piţigoi.

Determinatorul îi clasează în specia ”piţigoiul mare”.

Sperioşi, se foiau pe ramurile micului vişin de lângă terasă şi pe cele ale sângerului.

Dacă zburau pe stâlp, lângă vrăbii, acestea îi alungau, repezindu-se la ei.

Dar chiar după plecarea vrăbiilor, când ocupau locul liber, nu erau prea interesaţi de firimituri.

Aşa a apărut ideea.

Ideea de a-i hrăni cu miez de nucă.

Pe podul casei, înşirate pe zeci de ziare, nucile uscate aşteptau să le valorificăm.

Adică, aproape zilnic, le spărgeam, pe planşeta de lemn, cu ciocanul, şi ne desfătam cu toţii.

Ce să mai zic de prăjitură!

Mai şi vindeam, când recolta era bogată.

Ideea fiind lansată, punerea ei în practică n-a fost decât automată.

Dar oare şi înţeleaptă?

Ştiind că sunt păsărele insectivore, îşi vor îmbogăţi meniul?

Mă văd şi acum, nerăbdător să văd rezultatul experimentului.

Cum aduc din pod câteva nuci.

Cum le sparg şi cum mărunţesc miezul.

Cum ies din bucătărie prin cele două uşi.

Şi cum presar pe stâlp oferta!

Reintru, închizând uşile şi privesc pe fereastră.

De pe ramurile unui nuc planează până pe vişin un piţigoi.

Apoi altul.

Ţopăie.

Cântă.

Mai face un salt, primul.

Mai aproape.

Priveşte în jur, agitat.

Celălalt, ajuns lângă el, îl hotărăşte.

Iată.

Cade pe stâlp şi apucă un miez.

Apoi, sfârr!

Zboară spre tufele de liliac.

Îl văd cum loveşte cu ciocul.

Privind în jur, prevăzător.

Înghite cu repeziciune şi iarăşi loveşte în miez.

În miezul ţinut strâns sub degete.

Pe ramura de liliac.

Şi al doilea.

Şi al doilea apucă un miez.

Şi în zbor planat, ajunge mai departe, pe un măr.

Stau la fereastră.

Stau la fereastră şi simt un val de căldură cum mă cuprinde.

În timp ce primul se întoarce şi mai ia un miez, merg în celelalte încăperi să anunţ rezultatul.

Rezultatul experimentului.

Se bucură, se bucură amândoi.

- Le vom da piţigoilor de mâncare în fiecare zi!

Aşa a început nebunia!

Dar, atunci, nu bănuiam unde se va ajunge.

Într-adevăr, zilnic, ofeream firimituri de pâine şi de nucă.

Acolo, pe stâlpul de lângă vişin.

Ce mai activitate!

Vrăbii şi piţigoi, într-o dispută acerbă pentru mâncare.

Pentru suplimentul zilnic.

Pe ploaie sau pe ninsoare.

Pe cer senin sau înnorat.

Zilnic, abonaţii la cantină, prezenţi.

Zilnic, într-o întrecere nemiloasă pentru existenţă.

Tot mai multe vrăbii.

Tot mai mulţi piţigoi.

Ba, s-a prezentat şi altă specie, piţigoiul albastru.

Din cauza lor, am răspândit hrană şi pe ceilalţi stâlpi ai terasei, numai să satisfacem cererea.

Un spectacol.

Un adevărat spectacol.

Şi noi, spectatorii.

La ferestrele bucătăriei.

Zile şi săptămâni.

Iarna întreagă.

Zilnic, de două-trei ori, ofeream mese gratuite.

Mese suplimentare celor care trebuie să trăiască afară, pe orice vreme.

Dar, după un timp, s-au obişnuit.

S-au obişnuit, mai ales piţigoii.

Dimineaţa şi la amiază, prezenţi pe ramurile din jurul terasei, aşteptau.

Gălăgioşi şi dinamici, chiar urmărindu-se în dispute teritoriale, aşteptau.

Aşteptau deschiderea uşilor şi plasarea firimiturilor pe stâlpi.

Nici nu ajungeam la uşi, pentru a intra înăuntru, că se şi năpusteau asupra porţiei de mâncare.

Privind pe fereastră, nu trecea mult timp şi pe orizontala stâlpilor nu mai era nimic.

Să vezi atunci, căutare!

Ţopăind şi observând împrejurimile, ajungeau şi jos, pe terasă, după eventualele miezuri căzute.

Să vezi atunci, satisfacţie!

Revenind cu un alt pumn de hrană, ţipând şi înghesuindu-se, apucau miezurile şi se îndepărtau prin livadă.

Până se săturau.

Acesta era semnalul.

Când se săturau nu mai veneau!

Oricâte miezuri erau disponibile, rămâneau până dimineaţa acolo.

Aşa trecea iarna.

Piţigoii, numeroşi şi hrăpăreţi, la sosirea primăverii dispăreau fără urmă.

În primul an, mi-am pus întrebarea.

Vor reveni, oare, în iarna următoare?

Ce repede trece timpul!

Activi la locul de muncă, activi şi acasă, activi în timpul liber.

Activi şi în somn.

Visele!

Ce repede trecem prin viaţă!

Acum s-a terminat iarna, acum suntem în pragul alteia.

Piţigoii?

Piţigoii, prezenţi.

Parcă, în număr mai mare.

Dar, evident!

Sunt cu puii!

Sunt părinţii cu puii lor.

Ce activitate!

Ce activitate frenetică.

Mai ales pentru mine.

Penru că mama, bolnavă şi greoaie, nu poate să ajute pe orice vreme.

Pe frig, pe ploaie, pe zăpadă, nu prea iese din casă.

A căzut de câteva ori, şi-a fracturat un picior şi ambele mâini, şi-i foarte prudentă.

O înţeleg.

Dar şi fiul meu, ocupat cu lecţiile, cu filmele şi lecturile, nu are entuziasmul meu.

Chiar dacă, în primul an, a fost colaborator fidel, treptat, îşi retrage participarea.

Îl înţeleg, îl înţeleg şi pe el.

Aşa că, rămân eu.

Eu şi piţigoii.

An de an, iarnă de iarnă, îmi hrănesc piţigoii.

Şi peste an, în grădină şi în pomi, sunt mai prezenţi ca înainte.

Dar iarna ocupă întreaga suprafaţă, până dincolo de garduri, până la vecini.

Mai nou, mă aşteaptă.

Mă aşteaptă la poartă.

Sigur, zilnic văzându-mi traseul şi programul, au înţeles.

Au înţeles când plec şi când mă întorc.

Şi pe unde.

De aceea, după ora 14, când ajung la poartă, mă aşteaptă.

Mă aşteaptă, prezenţi pe ramurile vişinilor şi ale liliacului.

Mă aşteaptă şi în cele ale teiului.

Îi aud cum semnalizează, cum fac schimb de semnale.

Îi văd cum se agită.

Şi culmea, cum dispar din faţa casei şi zboară în spate, în zona terasei!

Când intru şi mă dezbrac de hainele de iarnă îi şi aud la fereastra bucătăriei.

Ţipă şi se agită, nerăbdători.

Nerăbdători?

Nu!

Înfometaţi!

Înfometaţi şi obişnuiţi cu ajutorul.

Dacă întârzii, dacă întârzii până aduc nucile, până le sparg şi mărunţesc miezul, zboară la geam, ţopăie pe pervaz, privesc spre interior şi bat în sticla ferestrei.

Bat în sticla ferestrei cu ciocurile lor ascuţite!

Când deschid uşile şi mă îndrept spre stâlpi, mă înconjură cu baletul lor sprinţar.

Ţipă cu glasurile lor ascuţite.

Se îndeamnă.

Se bucură.

Fac o agitaţie copilărească în toată regula!

Când presar fragmentele de miezuri, nu mai aşteaptă să plec, să mă îndepărtez.

Se aruncă în zbor asupra bunătăţilor.

Oprit lângă uşi, întors către spectacol, nici nu-i pot număra, atâta sunt de grăbiţi şi de numeroşi.

Vin şi vrăbiile.

Vin şi vrăbiile, ca şi în trecut, dar nu mai domină teritorial.

Altădată ele alungau piţigoii, ca pe nişte intruşi.

Acum, nu.

Acum, s-a schimbat situaţia.

Acum, ele nu mai apucă miezul de nucă şi nu mai îndrăznesc din cauza vacarmului.

Trec 10-15 minute până se satură şi până să pot şi eu să iau masa de prânz.

Dar tot cu privirea la fereastră.

Aşa este dimineaţa.

Aşa este la amiază.

Seara, mult mai puţini piţigoi vin să-şi ia cina.

Poate sunt cei întârziaţi sau cei care au aflat prin intermediari de şansa ospăţului.

În general, la urmă, vin să-şi ia porţia piţigoii albaştri, mai puţini la număr dar şi mai sperioşi, mai prudenţi.

Ani şi ani în şir, aşa s-au petrecut actele piesei, scenariul scris din momentul ideii şi al punerii ei în practică.

Ani şi ani, în fiecare iarnă, piţigoii au consumat zeci şi zeci de kilograme de nuci.

Într-unul din aceştia, numărul abonaţilor a fost atât de mare, încât, la masa de prânz, în mai puţin de un minut, au luat miezuri de pe un stâlp peste 40 de piţigoi.

A fost o întreagă nebunie!

De ce scriu că a fost?

Pentru că, treptat, treptat, numărul lor a scăzut.

A scăzut continuu.

A scăzut până acolo, când, miezurile de nuci stăteau ore întregi aşteptându-i, fără să mai apară.

Doar vrăbiile, vrăbiile domestice, care şi-au reocupat locul dominant.

Aşa au urmat iernile fără piţigoi.

De ce oare?

2009