#05 Răţoii de pe pârâu

de V. Umbreanu

În autobuzul şantierului, gălăgia este o realitate obişnuită.

Muncitorii se întorc de la schimbul de noapte.

Replicile sunt însoţite de înjurături.

Argumente şi contraargumente se întretaie ca nişte descărcări electrice.

Îmi amintesc de mineriade şi de lupta lor din 89 şi 90.

Lupta lor împotriva partidelor istorice şi a intelectualilor.

În timpanele memoriei vibrează şi acum scandările lor.

“Nu ne vindem ţara!

Şi.

“Noi muncim nu gândim!”

Stau liniştit pe locul meu, ca un străin.

Şoferul, destul de tânăr, discută aprins cu cei din spatele lui.

Priveşte înainte, rotind volanul, dar se şi întoarce, răspunzându-le.

Luăm curbele în viteză.

Trecem podeţul de peste pârâu şi rulăm în linie dreaptă spre sat.

Abia aştept să cobor.

Nu numai din cauza limbajului, violent şi obscen.

Chiar în spatele vehiculului se fumează şi fumul a îmbâcsit şi mai mult atmosfera.

Lacurile defilează, în stânga, unul după altul.

Maşina frânează şi se opreşte lângă grajdurile devastate.

Cobor şi eu în grabă, nu înainte de a-mi plăti taxa.

Aştept să pornească autobuzul mai departe şi, atent la şosea, o traversez şi pornesc pe drum spre ţintă.

Locul de pescuit.

Grăbesc pasul ca de obicei.

Cu raniţa în spate şi undiţa cu minciogul în mână, îi depăşesc pe navetişti şi ajung repede la podeţul din centrul aşezării.

Cunosc locurile.

Dau o portiţă de scânduri de-o parte şi urmez cărarea de-a lungul pârâului.

Trec de primul şanţ şi, înainte de malul cu trestii, mă ia în primire câinele negru.

Şi acum, ca şi rândul trecut, cu privirea injectată de ură, îl ţin la distanţă cu armele de pescuit.

Înainte să ajung la puntea improvizată, paznicul vajnic al proprietăţii rămâne în urmă.

Cărarea mă duce mai departe deşi iarba care o năpădeşte mi-a spălat de mult cizmele cu rouă.

Am ajuns.

Am ajuns la locul preferat.

Locul preferat, liber.

Din cauza aceasta m-am grăbit.

Uneori, ajungând cu întârziere, îl găseam ocupat de alt pescar.

Aici pârâul se îngustează şi face o curbă, caraşii opriţi trebuind să-şi aştepte rândul la înaintare.

Mă debarasez de bagaje.

Dezleg şnurul raniţei şi răscolesc până la punga cu mămăligă, din care scot câteva firimituri şi le arunc în apă.

Momesc locul.

Apoi, întind segmentele undiţei şi montez pluta.

După care, iau un pumn din mămăliga de pescuit şi îl frământ, mai adăugând apă, făcând-o mai moale.

Încarc pe cârligul nr.8 şi lansez în apă.

Las undiţa în iarbă şi scot din buzunarul din dreapta al raniţei briceagul, cu care mă deplasez la salcia uscată din spate, din care tai un crăcan.

Revin la pârâu, înfig crăcanul în mal, lângă apă, pregătind astfel locul pentru minciog.

Abia acum pot începe pescuitul.

Pe malul unei ape, cu undiţa în mână, nici nu ştiu când trece timpul.

Caraşii, mai mari sau mai mici, trag încontinuu.

Nici nu ajunge momeala la fund, că este asaltată de peştii flămânzi.

Mica plută de tuleu, mişcată în toate părţile ori chiar scufundată, mă ţine într-o permanentă alertă.

Caraşii, strălucind în lumina puternică a soarelui, poposesc în iarbă iar apoi în minciog.

Acesta, fabricat dintr-un rest de perdea, este purtat într-o parte şi alta. Ca sunetul plescăit pe care îl fac, atestă în plus ziua favorabilă în care trăiesc evenimentul.

Roua de mult s-a evaporat iar soarele, ajuns la zenit, încălzeşte cu putere.

Şi zgomotele din gospodării arată activităţile din sat.

Vite, porci şi orătănii, în orchestra cotidiană.

Bărbaţi şi femei, în scenele rurale obişnuite.

Pentru mine, doar figuranţi pe scena pasiunii.

Aerul, săgetat de rândunele, vibrează la suprafaţa apei.

În trestiile care se înalţă zi de zi, solfegiază măcăleandrul.

De-o vreme, mă deranjează raţele. Dacă gâştele maiestuoase sunt mai prudente şi nu se apropie, raţele, mai îndrăzneţe, dar şi mai gălăgioase, nu.

Măcăind continuu, ocupă aproape în întregime portativul.

De dimineaţă, de când au intrat în scenă, n-au avut astâmpăr.

S-au bălăcit.

S-au scufundat.

Au traversat pârâul, în sus şi-n jos, în lung şi-n lat.

Apropiind-se, apropiindu-se tot mai mult.

Aici, mai ales din cauza curbei.

Strig la ele!

Fac mişcări cu braţele, speriindu-le doar pe moment.

Pentru că revin, revin mereu.

Dau după ele şi cu undiţa, deranjând activitatea plutei.

Ce să fac?

Concurenţă în toată regula!

Dar caraşii, trag.

Trag mereu, nederanjaţi de turbulenţa apei.

Tocmai arunc încă unul în cercul minciogului când îmi atrage atenţia o noutate în cârdul de raţe.

Un ţipăt, urmat de o bătaie de aripi pe apă!

Ce se întâmplă?

Cu undiţa în mână, focalizez spectacolul.

Noul tablou al spectacolului.

Un răţoi, cu violenţa-i caracteristică, urmăreşte o raţă.

Răţoiul pestriţ, cu penele lui albastre.

Mândru şi stăpân pe forţa sa.

Urmăreşte o raţă.

O raţă din acelaşi soi, de aceeaşi rasă.

Doar mai cenuşie, mai puţin colorată.

Dar mai supusă.

Fuge.

Înoată pe suprafaţa pârâului.

Urmărită de intrus.

Urmărită în viteză.

Cu perseverenţă.

Scapă.

Scapă, la început.

Aproape ajunsă la mal.

La malul pe care pescuiesc.

Nu departe.

Dar partenerul, partenerul ad-hoc, o ajunge.

Chiar când ar fi ajuns la mal.

Poate ar fi ieşit.

Poate ar fi vrut să iasă, să scape.

Dar nu.

Se răzgândeşte.

Se răzgândeşte şi se întoarce.

Şi atunci.

Şi chiar atunci, o ajunge.

O ajunge răţoiul.

Celelalte înotătoare s-au retras.

S-au retras spre celălalt mal.

O ajunge răţoiul şi o încalecă.

O încalecă şi o scufundă.

O scufundă şi o ţine.

O ţine cu ciocul.

O ţine cu ciocul de cap.

De penele capului.

O apasă.

O apasă şi o scutură.

O scutură şi o ţine.

În timp ce o încalecă.

În timp ce înoată.

Înoată în tandem.

De la un mal la altul.

Pe scena golită.

Golită de celelalte personaje.

Se zbate.

Se zbate raţa să iasă.

Să iasă la suprafaţă.

E scufundată.

E scufundată în întregime.

Aproape în întregime.

Mai ajunge.

Mai ajunge şi afară.

Chiar şi capul.

Chiar şi capul, în apă.

Cum respiră?

Se zbate.

Se zbate să scape.

Lopătând.

Lopătând cu aripile.

Dă din gât.

Dă din gât să scape.

Să scape din apă.

Să respire.

Şi astfel.

Şi astfel, împreună.

Împreună, de la un mal la altul.

Miracol!

Miracol, că raţa scapă.

Scapă, scuturându-şi trupul.

Reaşezându-şi penele.

Măcăind.

Măcăind uşurată.

Iat-o.

Iat-o înotând liniştit.

Chiar elegant!

Când, surpriză!

Un alt răţoi.

Un răţoi alb se desprinde.

Se desprinde din grupul, din grupul de raţe.

Şi o atacă.

O atacă, năpustindu-se.

Năpustindu-se asupra ei.

Să o încalece.

Să o scufunde.

Să o ţină de cap.

Să o posedeze.

Ca şi celălalt.

Dar nu poate.

Nu reuşeşte.

Pentru că.

Pentru că revine.

Pentru că revine celălalt răţoi!

Revine în trombă.

Revine în trombă şi atacă.

Atacă şi-l răstoarnă.

Îl răstoarnă de pe raţă.

De pe raţa pestriţă.

Şi în timp ce.

Şi în timp ce raţa scapă.

În timp ce raţa scapă, el, răţoiul.

El, răţoiul pestriţ

El, răţoiul pestriţ, cu penele albastre , îl încalecă.

Îl încalecă pe cel alb.

Încalecă pe răţoiul alb.

Cu totul.

Şi-l ţine.

Şi-l ţine cu ciocul.

Îl ţine cu ciocul de cap.

Şi-l scufundă.

Se zbat.

Se zbat amândoi.

Înotând.

Înotând, de la un mal la altul.

Uluitor!

Uluitor!!

Privesc şi nu-mi vine a crede.

Cum se zbat.

Cum traversează apa.

În tandem.

Răţoiul pestriţ.

Posedându-l pe răţoiul alb.

Sigur.

Până la urmă a scăpat.

A scăpat şi răţoiul alb.

Ca şi raţa.

Iată.

Iată, raţele şi răţoii, plutind.

Iată-i plutind şi măcăind.

Ca şi cum.

Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Nimic nu s-a întâmplat deosebit.

Şi eu pescuiesc în continuare.

Caraşii trag încontinuu.

Doar cei din minciog, obosiţi, nu-l mai poartă într-o parte şi alta.

Soarele, coborând spre apus, înclină balanţa timpului, stăpân, şi el, pe lumea pe care o posedă.

Încă.

2009