#04 Şoferul din ARO

de V. Umbreanu

Când ies din curtea şcolii, văd autobuzul în staţie.

L-am scăpat!

Călătorii coboară uşuraţi din vehicul.

Deşi încăpător, la orele de vârf este supraaglomerat.

Ştiu, ştiu cum stăm de înghesuiţi.

Cum se spune, în glumă amară, “ca sardelele în conservă!”

Nu mă mai grăbesc.

Trec pe lângă magazinele locale.

Ca de obicei, cunoscuţii mă salută.

Sunt atent la picioare.

Privesc mereu în jos, chiar şi când port ochelarii de soare.

Ca şi acum.

Zi de vară.

Sfârşitul de an şcolar este aproape.

Dalele de pe trotuar, puse anapoda, te fac să fii atent mereu, colţurile lor mă împiedică uneori.

Când şoseaua este liberă, traversez şi ajung în staţia pustie.

Gunoaie peste tot.

Pungi, hârtii,bilete de autobuz.

Un câine negru, pe trotuarul de vis-a-vis.

Maşini în trafic.

Praful.

Mă retrag lângă gardul de scânduri.

Buruienile îmi ating pantalonii.

Schimb servieta dintr-o mână în alta.

Briza, reflectată de ochelari, trece printre firele de păr, vălurindu-le.

Zgomot de autobuz.

Din stânga, ieşit din curbă, vehiculul greoi se apropie dar nu opreşte.

Trece mai departe şi abia acolo, la peste 150 de metri, frânează şi-şi deschide uşile.

Fug să ajung la timp.

Câţiva călători scapă din interior, gesticulând şi înjurând.

Unul fuge în faţă şi-l ameninţă, cu pumnul, pe şofer.

Când ajung la uşa din spate, aceasta se închide şi, în norul de fum evacuat, autobuzul porneşte la drum.

Prin geamul murdar se văd călătorii lipiţi unul de altul.

Mă întorc în staţie şi mai surprind protestele navetiştilor.

Privesc ceasul.

Alte zeci de minute de aşteptare.

Deschid servieta şi scot volumul.

Volumul de serviciu.

Cel care mă face, în caz de forţă majoră, să nu pierd timpul.

Acum este “O coborâre în infern” de Doris Lessing.

Las servieta lângă gard, rezemată de urzica moartă, şi scot semnul de carte.

Sunt la pagina 82.

Pătrund în acţiune, ca printr-un plonjon.

“Şi nu însemna că eram singur. Fiindcă cetatea era învăluită într-o atmosferă aparte ca şi cum..”

Aici mă opresc.

Parcă mă văd urcând pe străduţele Sighişoarei, pe la Turnul cu Ceas, până pe strada Tâmplarilor, la domnul Weber, farmacistul.

Gândurile se ramifică într-o arborescenţă neurală de neoprit.

Colecţia de fluturi.

Blândeţea soţiei.

Ticul.

Schimburile.

Planurile de viitor.

În chihlimbarul momentului, petecul de pânză hipnotică rămâne înglobat pe vecie.

Dar volumul redevine material şi lectura continuă.

Mai departe.

Tot mai departe.

“Mi-am adus grămada mea de frunze pe jumătate uscate, aşternându-le la marginea cercului din scuar.”

Mă opresc, trezit din somnul acţiunii, din visul ei.

Şi intrând în cel personal.

Când, la pescuitul de noapte, îmi pregătesc din timp culcuşul.

Alegând terenul uscat, de sub malul râului.

Puţin înclinat.

La care aduc ramuri şi ierburi.

Apoi, crengile elastice, pentru acoperişul colibei.

Cu folia impermeabilă deasupra.

Un vârtej de aer mă loveşte în faţă!

Cu zgomotul motorului ambalat la maximum.

Cu frânele brusce nu departe.

Revin în actualitate.

Cu volumul în mâini.

Cu semnul de carte pus automat.

Observ vehiculul venind înapoi, în marşarier.

Un ARO.

Oprit în faţa mea, văd prin geamul portierei silueta şoferului.

Cum se apleacă şi deschide portiera, invitându-mă:

- Poftiţi, domnule profesor!

Un necunoscut!

Un necunoscut dar, prin voce, o imagine de departe.

O imagine dintr-un trecut abia bănuit.

- Mulţumesc, bună ziua!

Aşezat pe locul de lângă şoferul volubil, după ce închid uşa, îl privesc atent, să-l recunosc.

Rotofei, dinamic, surâzător.

Afabil, îndrăzneţ, şugubăţ.

- Aşa-i că nu mă recunoaşteţi?

- Nu, recunosc, doar vocea mi-e cunoscută!

Şi privindu-l cu razele Röntgen ale memoriei, încep să se adune semnalmente ale portretului.

Poziţia ochilor.

Jocul musculaturii faciale.

Mişcările braţelor.

Ticuri ale gurii.

Exclamaţii impulsive.

Doar câteva secunde de studiu.

Apoi, explodează!

Cu bucurie nestăvilită.

- Sunt Ienea, Ienea Botezan!

Da, intuiţia l-a bănuit.

L-a bănuit de la voce, de la mecanismele complexe şi unice ale acesteia.

- Da, te recunosc acum!

Şi, în timp ce călătorim, îmi face istoricul familiei sale.

Al familiei la care am stat în gazdă, în primul meu an de profesor.

Acolo, departe, într-un cătun pierdut între dealuri.

Privesc şi mă minunez.

Acesta este băieţelul din clasa a V-a, pe care nu l-am văzut de 24 de ani!

Matur, vesel, profesionist, civilizat.

Familist.

Când ajungem în orăşelul meu, la coborâre, îi pun întrebarea pe care şi el o aşteaptă cu nerăbdare:

- Cum m-ai recunoscut din viteza maşinii?

Râzând în hohote, foarte satisfăcut de perspicacitatea-i uluitoare, debordând de energie, devorând cuvintele, îmi răspunde:

- Păi, nu v-aţi schimbat deloc, domnule profesor!!

Ne luăm rămas bun, nu înainte de a face schimb de adrese.

Apoi, ARO-ul, porneşte în trombă pierzându-se în trafic.

2009