#03 Gumiţa

de V. Umbreanu

Bat la maşină.

Iarna continuă să ne atace.

Să ne atace, cu frigul din case şi cu cel de afară.

Sunt în camera mamei, lângă fereastră.

E duminică, din sfârşitul lui februarie.

Mama, în camera mea, urmăreşte programul de la televizor.

Acolo, bine îmbrobodită, şi cu o flanelă pe genunchi, stă singură.

Aici, abia se aude focul în soba de teracotă.

Presiunea gazului este atâta de redusă încât parcă arde numai aerul.

Bat la maşină versurile unui volum abia terminat.

Ochiul ciclonului.

Cum stau aproape de fereastră, simt curentul de aer rece intrând mereu în încăpere.

Îl simt şi jos, la picioare, şi la degetele cu care lovesc clapele.

Chiar le lovesc !

Încă nu m-am obişnuit să ating mai uşor aceste piese.

La început o fac dar apoi, în toiul activităţii, revin în forţă.

Maşina rezistă.

Olivetti Studio 46.

Mi-e dragă.

Mi-e dragă pentru eleganţa ei, pentru soliditatea ei.

Chiar dacă are câteva defecte.

Inversiuni de litere.

Lipsa lui 1 şi a lui zero.

Inexactităţi de imprimare.

Dar, mă bucur că o am.

Mai ales gândindu-mă cu câtă greutate am obţinut-o.

Printr-o filieră, ajutat de o rudă mai îndepărtată.

Şi apoi, problema aprobării.

Prezentarea listei caracterelor în fiecare an la Miliţie.

Privesc pe fereastră.

Trecătorii trec zgribuliţi.

Chiciura de pe ramurile gutuiului japonez încă nu a căzut.

Nici de pe sârma împletită a gardului.

Revin la maşină.

Am ajuns la poezia 43.

Iau jumătatea de coală şi o rulez , potrivindu-i marginea.

Bat numărul la mijloc.

Încep prima strofă.

     “Ce-i evident se vede oricât ar fi de

                         oarbă

     Întreaga lume care te ţine ca

                         decor

     Până substanţa-ţi pură să poată s-o

                         absoarbă

     Ca voce singulără…”

Aici greşesc, văd imediat greşeala.

Am bătut doi de ă şi a ieşit “singulără”.

Iau gumiţa de pe suprafaţa recamierului şi şterg primul ă.

Frec puternic dar urma nu se diminuează.

Ca deobicei, umezesc guma cu puţină salivă.

Insist şi reuşesc.

Mâna dreaptă duce accesoriul spre locul iniţial.

Automat.

Dar, degetele o scapă!

Poate din neatenţie.

Poate din cauza frigului.

Aud sunetul gumiţei la contactul cu podeaua.

Nu-i nimic.

Nu e nici prima oară şi nici ultima.

Împing scaunul în spate şi mă aplec.

Aşezat în genunchi, sprijinit cu palmele, îndrept privirea pe suprafaţa podelei de scânduri.

Nu se vede.

Nu se vede poate din cauza culorii, aproape ca a lemnului.

Caut în continuare.

Nu e.

E adevărat că este mică, de mărimea unui bob de mazăre.

Nu se vede.

Nu se vede, oricât măresc suprafaţa de căutare.

Poate a ajuns pe preşuri, pe preşurile din jur.

Ridic întâi micul preş de sub picioare şi-l răstorn, scuturându-l uşor.

Fără succes.

Dau preşul de-o parte şi caut pe celelalte.

Cu privirea.

Cu palmele pe rol de detectiv.

Nimic.

Gumiţa a dispărut!

Mă ridic şi merg la întrerupător.

Aprind lumina electrică şi mă aplec din nou.

În genunchi.

Cu braţele pe podea, pe preşuri.

Controlez metodic.

Pornind de la centru.

De la locul impactului.

A impactului prezumptiv, sonor.

Privirea, ca un laser, împarte suprafaţa în fâşii.

Cu palmele, ca ajutoare.

Împreună.

Nu-mi vine să cred!

Cum a putut să dispară ?

Simt tensiunea cum mă cuprinde.

Acum, nu e vorba de gumă, de gumă ca obiect.

Mai am gume pe undeva, pe undeva în sertarele noptierei.

Ori în geanta cu care merg la şcoală.

Nu.

Acum este în joc evenimentul, evenimentul ca atare, evenimentul real.

Stau şi mă gândesc.

Refac gestul, refac gestul în memorie.

Aud sunetul la contactul cu podeaua.

Şi încerc.

Încerc să refac urmarea.

Balistica.

Unde putea să ajungă guma?

Elasticitatea ei, în cădere de la aproximativ 1 metru, sau 1,2 metri, unde putea s-o propulseze?

Strâng şi rulez toate preşurile.

Controlez locul unde le voi pune.

Gumiţa nu este acolo.

Aşez preşurile în stivă şi merg în bucătărie după mătură.

Revin hotărât.

Revin hotărât să rezolv misterul.

Port mătura peste tot.

Elimin prin control, spaţiu după spaţiu.

Minutele trec în căutarea asiduă.

Privesc fără folos.

Rezultat, zero.

Obosit şi preocupat, ajung la constatarea că problema mă depăşeşte.

Realitatea îmi întinde o capcană.

Adică o pararealitate.

Privind încă o dată zona, văd nişa din recamier, cu cele câteva volume ale mamei.

Dar dacă impulsul a deplasat-o acolo?

Cu o ultimă speranţă, scot volumele şi controlez interiorul.

Nimic.

Gumiţa n-a ajuns acolo.

N-a ajuns nici acolo.

Unde poate fi?

Doar nu s-a evaporat!

Doar n-a trecut în altă dimensiune, cum bănuiesc fizicienii!

Pun volumele la loc şi renunţ.

Aranjez preşurile cum au fost înainte şi mă aşez înaintea maşinii de scris.

Recitesc versurile.

Văd cuvântul buclucaş.

“Singulară”, acum numai cu un ă.

Datorită gumei de şters.

Bat fără chef mai departe.

Strofele.

Locul şi data.

Mai mult nu pot.

Parcă s-a rupt în două segmentul acţiunii.

Strâng filele şi le pun în caiet.

Iau husa argintie şi acopăr maşina de scris.

Duc scaunul lângă masă.

Micul preş ajunge sub ea.

Apoi, transport caietul şi maşina de scris la locul lor, pe o noptieră din camera mea.

Mama tocmai oprea televizorul când, văzându-mă, lansă invitaţia obişnuită.

Obişnuită, pentru această zi şi această oră.

- Mâncăm de amiază, nu?

#

Această întâmplare are şi un postscriptum.

Sigur, am folosit maşina de scris în continuare.

Am mai făcut greşeli pe care le-am corectat cu o altă radieră.

Dar, în toamnă, când am scăpat-o, tot din greşeală, de data aceasta în spaţiul dintre panglica dreaptă şi un perete interior, am fost obligat să înlătur capacul de deasupra literelor.

Răsturnând şi scuturând maşina de scris, în loc de o singură gumă au căzut două, adică ultima şi prima.

Prima, gumiţa din iarnă!

Mă văd şi acum, rămas cu maşina grea în mâini, privind gumele de pe masă.

Şi raţionând fără succes.

Încercaţi şi d-voastră raţionamentul!

Gumiţa scăpată dintre degete.

În cădere, loveşte podeaua.

Se aude sunetul impactului.

Pe jos n-a rămas, doar am căutat-o zeci de minute!

Ce s-a întâmplat în realitate?

Deduc, abia acum.

Loveşte lemnul duşumelei.

Elastică fiind, face un salt.

Un salt de peste un metru!

Din cine ştie ce cauze fizice se deplasează spre stânga.

10-15 centimetri.

Prin aer.

Şi cade.

Şi cade fără s-o observ.

Cu vederea.

Sau s-o aud.

Cu urechile.

Cade în spaţiul amintit.

Dintre bandă şi perete.

Îngust.

Foarte îngust.

Şi exact.

Foarte exact.

Extraordinar!

Dacă nu mi-ar fi căzut a doua gumiţă acolo n-aş fi găsit-o pe prima niciodată!

Sau nu?

2009