#02 Scara

de V. Umbreanu

De câteva zile a înflorit salcâmul.

Crescut chiar în colţul din dreapta grădinii, n-a deranjat nici o cultură.

Deşi acesta era spaţiul alocat dovlecilor, au coexistat de la început.

Ba şi un soc a răsărit nu demult şi, în căutarea luminii, îşi dispută împreună condiţiile.

Plivesc cele câteva buruieni crescute rapid, după ploaia de săptămâna trecută.

Ştir şi lobodă.

Mohor şi susai.

Le arunc în groapa cu resturi menajere.

Depozitul meu pentru râme şi coropişniţe.

Pescuitul.

Una din pasiunile care îşi cere tributul.

Tributul de timp şi de energie.

Dar câtă satisfacţie!

Pe lângă hrana pe care o apreciez din copilărie.

Gata.

Terenul este pregătit

Şi ziua este numai potrivită pentru colectarea florilor.

O zi de mai ca în primăverile de demult.

Albastrul marin şi rarii nori cumuliformi.

Cum aduc din NV răcoarea oceanului.

Dar, îmbinată cu toropeala pământului, oferă vieţuitoarelor echilibrul natural.

De aceea profită toată grădina.

Şi acum, mai ales salcâmul.

Frunzele, încă la jumătatea vârstei.

Ciorchinii florali, ca nişte candelabre.

Cu discreţia lor coloristică.

Şi numărul lor, surprinzător, pe fiecare rămurică.

Dar, mai ales, aroma, de un dulce care înfioară nesaţul.

Stau încă sub cupola îmbălsămată.

Şi dacă n-ar fi zumzetul miilor de albine, în liniştea momentului, mi-aş auzi sonorizarea de fond a existenţei.

O duminică de primăvară.

O duminică de mai, fără asemănare.

Mă desprind din pânza vrăjită şi, pe cărare, mă îndrept spre casă.

Trec pe lângă cişmea, ocolesc stiva de ramuri uscate şi ajung în zona laterală, inundată de covorul saschiului.

Calc prudent, ocolind florile albastre şi desprind scara dublă de pe cuiele prelungi, înfipte între cărămizile zidului.

Apoi, cu ea pe umăr, iau calea întoarsă.

Cişmeaua.

Cărarea.

Salcâmul.

Oprit, poziţionez picioarele scării cu atenţie, să nu afectez lăstarii dovlecilor, semănaţi în cuiburi.

Mişc scara până se echilibrează în solul negru.

Pregătirea a ajuns în faza finală.

Aroma revărsată unduie în valuri.

La fel, partea de concert a insectelor.

Mai trebuie să aduc un coş de nuiele şi un cârlig.

Din cămară.

Cărarea.

Trotuarul.

Terasa.

Intru în bucătărie.

Linişte.

Mama îşi face siesta.

Fiul meu, învaţă pentru examenul de bacalaureat.

Din cămară revin cu obiectele necesare.

Terasa.

Trotuarul.

Cărarea.

Urc pe scara de lemn şi instalez coşul pe o latură.

Albinele deranjate mă înconjură nervoase.

Stau şi aştept până se liniştesc, reluându-şi activităţile.

Încet, cu prudenţă, întind braţele.

Cu degetele de la mâna stângă prind crenguţa, fără să tulbur albinele.

Cu palma dreaptă desprind codiţa ciorchinelui.

Care ajunge în coş.

Apoi, următoarea.

Treptat, insectele se obişnuiesc.

Eu, la fel.

Flori sunt destule.

Atent numai la cules, nici un gând nu tulbură atmosfera.

Nici o mişcare, nelalocul ei.

Timpul oprit, căzut în transă odorantă, mă face captiv în volumul de spaţiu.

Ca o fosilă.

Ca o fosilă vie.

Într-un chihlimbar psihotic ireal.

- Bună ziua!

Vectorul sonor sparge în mii de fărâme visul.

O voce fermă, pe care calculatorul o procesează rapid, independent de starea hipnotică, trezeşte conştientul.

Răspund prompt, în timp ce se aude celălalt “bună ziua”.

Celălalt salut, mai fin, mai cizelat în nuanţe.

Mai dulce.

Uimitor, ca un geamăn al florilor de salcâm!

Le-am recunoscut.

Le-am recunoscut, persoanele, după voci.

După fiecare voce.

Mamă şi fiică.

Mama, colegă de serviciu a propriei mame.

Fiica dânsei, o veche cunoştinţă, cu irizări neobişnuite în memorie.

Cobor de pe scară.

Cărarea.

Trotuarul.

Zâmbete şi priviri deschise.

Cuvinte.

Cuvinte melodioase.

O vizită.

O vizită într-o după-amiază de duminică.

Îmi cer scuze pentru câteva clipe.

Intru în casă şi o anunţ pe mama.

Citea la masă.

Un volum din trilogia lui C. Gane, “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”.

Pune semnul de carte şi se ridică oftând.

O însoţesc până afară.

Urmează saluturile şi întrebările de rigoare.

Dar nu formale.

Colega este una dintre foarte puţinele cunoştinţe la care ţine.

Numărate la o singură mână.

Iar prietene nu are decât două.

Verişoare.

În vârstă şi ele.

Colegele iau loc pe banca de lângă zid.

Aflând cu ce mă ocup, tânăra soţie (tânăra domniţă!) se oferă printr-o întrebare, care o caracterizează:

- Pot să vin şi eu, nu te încurc?

- Nici vorbă, îmi face plăcere!

Şi iată-ne înaintând, pe aleea pavată cu cărămizi ceramice, apoi pe o cărare până la salcâm.

Admiră grădina, cu ordinea şi varietatea ei.

În stânga, flori şi zarzavaturi.

Cu graniţe trasate din arbuşti de strugurei şi agrişi.

În spate, lângă gard, căpşuni.

La dreapta, cartofii.

Ne oprim lângă scară.

Deja suntem cuprinşi de voalurile parfumulu.

Parcă ne apropie mai mult.

Ne uneşte.

- Pot să mă urc şi eu, nu e pericol?

O asigur de rezistenţa scării şi de echilibrarea ei.

O urmăresc apoi, cum se prinde de părţile laterale.

Şi urcă.

Păşind pe prima treaptă.

Mă priveşte chicotind.

Ca o fetiţă.

Îmi surprind reacţia.

Emoţia!

Un val mă cuprinde.

Ca un lichid fierbinte.

Circulând.

Prin vasele comunicante.

Până la frunte.

Urc şi eu.

Pe cealaltă parte.

Până la jumătate, unde mă opresc.

Mă opresc şi eu, la acelaşi nivel.

Ne privim.

Ne privim, ca niciodată.

Razele ei, ca de la un astru, pătrund peste tot.

Naturale.

Sincere.

Surâde şi priveşte spre sol.

- Ce sus am ajuns!

Şi iarăşi râde, încetişor, cu o satisfacţie şăgalnică.

Apoi, fără nici un cuvânt, urcăm împreună.

Mai sus.

Tot mai sus.

Până la coş.

Până la crengi.

Albinele ne iau în primire şi reacţia ei, aşteptată.

- Nu ne înţeapă, eşti sigur?

O liniştesc pe baza propriei experienţe.

Din ultimele ore.

Dinspre bancă ne ajunge o îngrijorare bănuită.

Mama ei o previne să fie atentă.

Să se ţină bine.

Să se sprijine.

Să se ferească de albine.

O asigurăm, în duet.

Că totul este în ordine.

Începem să culegem.

Iniţial, îi expun în ce mod.

Râde.

Râde, încetişor.

Ca o şcolăriţă.

Apoi, treaba merge strună.

Sprijiniţi de stinghii, echilibraţi, desprindem florile de pe ramuri şi ajung în coş.

Albinele s-au obişnuit cu noi.

Mişcările devin aproape automate.

Formăm o echipă, fără să o fi bănuit.

Pornesc, în sfârşit, şi cuvintele.

Pornesc să se unească în propoziţii.

Aşa apare conversaţia.

Despre ce?

Despre cărţi, bineînţeles.

- Am început primul volum din “Ulise” cu o surpriză!

- Ce surpriză?

- Una extrem de interesantă!

Şi, opriţi din cules, îi explic cum, de la primul cuvânt, m-a fulgerat inspiraţia.

Că, având o trimitere la nota de subsol, am scris o sonetină.

Continuând textul până la următoarea notare, m-am oprit pentru alta.

Şi, aşa mai departe.

- Cum vă veţi descurca mai departe, dacă am înţeles, sunt două volume mari?!

Privirea pătrunzătoare, dar uşor maliţioasă, mi-a mai temperat avântul.

Culegem iarăşi, în pauza de cuvinte.

Coşul, aproape plin, ne arată timpul scurs, orele trecute pe nesimţite.

Dator cu răspunsul, recunosc dificultăţile care mă aşteaptă.

E ca şi cum voi traduce romanul-fluviu în sute de poezii.

Explic răbdător, alegând cuvintele potrivite.

Ce situaţie complexă!

De altfel, Joyce ce-a realizat?

N-a făcut decât să concentreze odiseea lui Ulise, de ani şi ani, într-o aventură irlandeză modernă!

Vorbesc numai eu.

Fără nici o constrângere, cuvintele curg ca un râu.

- Îmi cer scuze pentru această peroraţie!

- Nu, nu este nevoie de scuze, chiar mă interesează!

Şi, opriţi iar din cules, hipnotizându-mă cu razele jucăuşe, mă face să explic mai departe.

Că, eu, cititorul anonim, duc mai departe aventura, aventura homerică.

Citind extrem de implicat varianta irlandeză, o supun altei transformări, altor mutaţii.

Mutaţii prin care, pasta literară devine, prin parafrazarea mea, o odisee românească, dacă nu printr-o trăire autentică, cel puţin prin concentrare subconştientă.

Şi iarăşi cuvintele curg ca un râu, râu care se transformă prin debit în fluviu.

Ca şi sonetinele din vizionarea acţiunii romanului.

- Nu mai terminaţi de cules?

Întrebarea, care ne vine dinspre bancă, ne trezeşte la realitate.

Îmi privesc, trezit din transă, partenera de sub salcâmul în floare.

Lumina estompată ne indică apropierea înserării.

Dar şi răcoarea aerului, care îmi provoacă primul frison.

Aproape amorţit, din cauza încordării, cobor treptele scării cu coşul într-o mână.

Aştept să coboare şi oaspetele meu deosebit.

Privind în jur, ca dintr-un somn adânc, puţin năucită, îmi zâmbeşte şi cuvintele o exprimă atât de bine.

- Mulţumesc mult pentru această zi deosebită!

În timp ce ne apropiem de mamele noastre, încercăm să redevenim persoanele anterioare.

Oare vom putea?

Mamele au şi luat-o înainte, pe trotuar, spre poartă.

Noi, în spate, tăcem stânjeniţi.

La despărţire, după ce ne salutăm, tot mama are ultimele cuvinte.

- Mai veniţi, vă aşteptăm cu plăcere!

Pe trotuar, mi se adresează cu un oarecare reproş:

- Ce-aţi discutat atâta de pătimaş?

Fără să-i răspund, mergând pe alee spre salcâm, am trăit o dublă experienţă.

Că am ţesut cele mai rezistente fire de relaţie cu o altă persoană.

Şi reversul ei, putinţa lor de a se rupe.

Într-o asemenea stare, ridic scara adunându-i laturile, şi, luând-o pe umăr, o transport spre locul de depozitare.

Oare-i mai grea?

Oare-i mai uşoară?

Scara?

Nu, viaţa!

2009