#01 Pelerina

de V. Umbreanu

Privesc pluta.

Pluta nemişcată, lângă ţărmul înalt, unde apa lină se roteşte abia perceptibil.

Cad, rotindu-se, frunzele sălciilor pe suprafaţa râului.

Şirul de spume îşi urmează calea, ocolind trunchiul din apă.

În adâncimea ca de cărbune, momeala aşteaptă încă.

Aşteaptă încă, unul din somnii înfometaţi din bârlogurile bănuite.

Broscuţa.

Broscuţa care, de câteva ore, n-a fost luată în seamă.

Particulele ei minuscule, preluate de apele reci, n-au ajuns la antenele sensibile ale nici unui răpitor.

Mişc degetele din cizme.

Răceala solului îşi face din nou simţită prezenţa.

Număr.

Număr, încet, ca un metronom.

15, 16, 17…

Soarele, aproape la apus, face să se mărească umbrele.

Nu se mai aud piţigoii.

N-au mai trecut cei doi pescăruşi albaştri în zbor razant.

31, 32, 33, 34…

În şosetele groase începe să se simtă un început de căldură.

În raniţa din spate, singurul clean, a amorţit demult.

75, 76, 77…

Sub tufişuri se mai observă frunzele brumate noaptea trecută.

Trebuie să mă grăbesc.

Să mă grăbesc la barcă.

Recuperez firul încet.

Pluta ajunge la capătul undiţei iar cârligul cu momeala, prins la bobină.

Trec pe lângă stâlpul de telefon şi pătrund în ogorul cu cotoarele de porumb.

Urmez şirul lor spre drumul care duce la barcă.

Departe, jarul soarelui încinge coamele Apusenilor într-o panoramă a toamnei târzii.

Ajuns la cablul de oţel, strigătul meu sparge liniştea rece a serii în cioburi sonore.

- Hai la barcăă !

Dincolo, pe celălalt mal, latră câinii.

Uşa de la căsuţă se deschide şi silueta barcagiului îşi face apariţia.

Coborând panta spre apă, se aude conversaţia cu sinele.

L-am deranjat ?

Zăngănitul lanţului şi iată barca metalică desprinzându-se de bordul podului plutitor.

Un fior mă străbate.

Noaptea se lasă repede peste peisaj.

- Bună seara !

- Să ai noroc !

Glasul grav, bolovănos, cam adormit, îmi creionează repede o schiţă de portret.

Ajuns în barcă, îmi echilibrez corpul, pe scândurile învechite, în timp ce vehiculul face cale întoarsă.

Nu mă întreabă nimic, dar eu, ca orăşean cultivat, întreţin conversaţia polticos.

- Ce repede s-a înserat !

Răspunsul, un mormăit în barbă, nu este încurajator.

- N-a tras peştele astăzi, abia am prins un clean !

Silueta lui, pe colţul bărcii, trăgând de cablu, cu mănuşile groase, pare o statuie în mişcare mecanică.

- Vreau să dau la somn, mai sus de barcă !

În sfârşit, primesc un răspuns:

- Îi voie !

Cei doi câini ne aşteaptă pe pietriş, dând din cozile albe.

Plătesc taxa, care este scrisă cu vopsea albă pe tabla ruginită, şi mă îndrept pe cărare spre şirul de sălcii din amonte.

Mă grăbesc.

Mă grăbesc pentru a schimba instalaţia.

Încă atâta se mai vede.

Las undiţa jos, cobor şi raniţa, o deschid şi răscolesc sub pelerină până ajung la punga cu ustensile.

Apoi, în locul plutei introduc plumbul, ataşez opritorul şi leg cârligul.

În final, momeala, o altă broască, mai mare.

Toate, în viteză.

La limita întunericului.

Cobor cu bagajele aproape de apă.

Argila întărită şi un crăcan.

Numai bine!

Desfăşor cam 10-12 metri de fir şi lansez încărcătura.

Pleosc!

Controlez plumbul şi, acesta fiind oprit, aşez undiţa pe crăcan.

Abia acum simt răceala aerului din nou.

În faţă, silueta malului părăsit.

În spate, panta abruptă a dealului, de unde se aud câinii satului lătrând.

Foamea bruscă mă readuce la realitate.

Transa pescuitului mi-a ţinut-o departe, dar acuma îşi face simţită prezenţa.

Ca o sfârşeală.

Ca o criză de energie.

Cobor la apă şi îmi spăl mâinile.

Până mi le şterg de batistă, ramificaţii glaciale străfulgeră palmele.

Scot din raniţă punga cu mâncare şi mi-o ordonez în faţă: feliile de pâine, slănina, ceapa şi sarea.

Mănânc liniştit, dar atent la undiţa din faţă.

Încet, încet, caloriferele se încălzesc.

Când termin, sorb din sticlă lichidul binefăcător şi mă pregătesc de pescuitul de noapte.

Scot din raniţă pulovărul gros şi fularul, mă dezbrac de sacoul zdrenţuit şi mi le iau sub acesta.

Scot şi pelerina.

Leg şnurul raniţei şi desfac pelerina de ploaie pe patul de argilă.

Trag basca peste urechi şi-mi îmbrac mănuşile gri.

Apoi, iau undiţa în mâini şi mă întind pe aşternutul pelerinei, cu capul rezemat de perna raniţei.

Mă mişc până ajung la poziţia cea mai comodă.

Şi aştept.

Şi, astfel, aştept.

Departe, luminile aşezărilor.

Liniştea.

În spate, câte un câine, în sat.

Râul, care curge fără un sunet.

Bătăile inimii, din când în când.

Un şuier, al mecanismelor vii.

Întunericul.

Sus, stelele licărind.

Aerul, aerul rece.

Îmi trag fularul peste nas.

Aştept.

O pasăre de noapte.

Din nou, răceala din cizme.

Reiau numărătoarea.

1, 2, 3, 4, 5….

Mişcarea convulsivă dar ordonată a degetelor.

Contracţie şi relaxare.

20, 21, 22…

Aerul încălzit de fular îmi umezeşte obrajii.

55, 56, 57…

Un plescăit în noapte

Se trezesc peştii ?

Undiţa, nemişcată în mâini.

O locomotivă, departe.

Luminiţe, în munţi.

98, 99, 100.

Metronomul se opreşte.

O dâră de lumină pe cer !

Un meteorit.

Oare pe alte planete sunt vieţuitoare ?

Sunt peşti ?

Aici, viaţa colcăie.

Aici, se pescuieşte.

Iată, stau în noapte şi aştept.

Undiţa, nemişcată.

Trag de fir, uşor de tot.

Plumbul, târât pe fundul argilos, reacţionează.

Nu şi peştele.

Pleoapele se apropie şi ochii se închid.

Dar, sunt atent.

Şi aştept.

Aştept între lumi.

Aştept un semnal.

O vibrare.

Un mesaj.

Un zumzet, la urechi.

De-o parte şi de alta.

Ţânţari !

Ţânţari acuma !

Eliberez o mână şi-i alung.

Prind undiţa şi-mi recapăt pânda.

Pânda în noapte.

Cu gândurile.

Cu gândurile bântuind ecranul.

Ca nişte meteoriţi.

Acasă.

Acum, acasă, ai mei dorm.

Fiul, aproape absolvent de liceu.

Mama, pensionară.

Ce grea este viaţa.

Existenţa.

Cu lupta pentru ea.

Ca în sălbăticie.

Natura sălbatică.

Şi societatea umană sălbatică.

Dar şi ce progrese.

Ştiinţifice.

Şi culturale.

Măcar atâta.

Zumzetele.

Iarăşi ţânţarii!

Pe frigul acesta ?

Dau, pe rând, cu ambele mâini.

Mă liniştesc.

Un tren, cu ecoul lui, acolo departe.

Aerul rece.

Dar, întunericul cedează !

Oare de ce ?

Mă întorc şi privesc în spate.

De peste deal, o geană de lumină desconspiră cauza.

Luna !

Va fi lună plină.

Din nou, frigul la picioare.

Şi chiar la spate.

Prin straturile pelerinei.

Adun marginile şi mi le strâng dedesupt.

Pornesc numărătoarea.

Urmăresc traseul comenzilor.

Privesc stelele şi cenzurez spaţiul.

Totul este la locul lui.

Timpul trece mai dens parcă.

Opresc clepsidra după două cicluri.

Mă simt mai bine.

Dar se luminează văzând cu ochii.

Nu se luminează de zi ci se luminează de noapte !

Privesc în spate.

Este iminentă apariţia lunii.

Şi un gând revelator traversează ecranul conştientului.

Nu vor trage peştii.

Nu vor trage peştii în noaptea aceasta !

Nu pe lună plină !

Am uitat.

Am uitat să controlez calendarul.

N-a tras peştele nici cu o zi înainte şi nici nu va mai trage

Dezamăgit, transa aşteptării se goleşte de adrenalină şi harta simţurilor, de farmec.

Aspectele realităţii devin mai pregnante.

Aerul, mai rece.

Liniştea, mai adâncă.

Astrele, mai departe.

Luna, în călătoria sa, argintează suprafeţele şi populează volumele cu năluci.

Sălciile redevin persoane.

Relieful se impune din nou.

Apa râului îşi înviorează oglinzile.

Privesc ceasul de pe mâna stângă.

Ora 1,15.

Iau prompt hotărârea.

Mă culc.

Parcă mai mulţi factori interni au contribuit la acest deznodământ.

Printr-o însumare a celor exteriori.

Orele de activitate din cadrul serviciului.

Oboseala acumulată până la acest sfârşit de săptămână.

Drumul cu trenul, în picioare, pe culoarul vagonului neîncălzit.

Cei 3 km. de la gară până la râu.

Timpul de pescuit până seara.

Frigul, într-o ofensivă insidioasă.

Şi, ca o ultimă participare, ineficienţa pescuitului.

Mă pregătesc de culcare, metodic.

După un plan practicat, parcă, dintotdeauna.

Cu un şnur rezistent leg mânerul undiţei de o curea a raniţei.

Apoi, mă deplasez până lângă arbuştii de la poalele dealului de unde rup ierburi uscate.

După câteva minute, încălzit de efort, revin cu un braţ la locul de campare.

Stratific ierburile sub pelerină şi mă întind ghemuit, înfăşurându-mă cu ea, cu capul rezemat de raniţă.

Prind toate marginile pelerinei şi mi le îndes, apăsându-le, sub corp.

Mai privesc peisajul lunar din jur şi dispar sub plapoma neagră şi zbârcită, lăsând doar un spaţiu restrâns pentru respiraţie.

Raniţa, în loc de pernă.

La spate, ca un sprijin, undiţa.

Cizmele doar afară, în răceala nopţii, ca nişte periscoape termice.

Iată-mă existând într-o altă placentă.

Cu năvala impresiilor, în concurenţă cu oboseala.

Vectori, traversând spaţiul universului interior.

Şuierul respiraţiei.

Bătăile inimii.

Degetele, ţinând strâns părţi ale învelişului.

Somnul, ca o ceaţă plăcută, ocupând relieful somatic.

Mă trezesc brusc, la o atingere de dincolo de nişă.

Mâinile, în reacţie reflexă, sfârtecă epiderma şi mă propulsează afară.

Unul dintre câini, speriat mai tare ca mine, latră, sărind până la drum.

Aerul rece îmi biciuie faţa şi pătrunde până la lenjerie.

Constat că sunt transpirat şi hainele umezite.

Picioarele, fără nici o comandă, se întind, eliminând amorţeala.

Cel care m-a deranjat dispare spre barcă.

Undiţa, pe crăcanul cu umbra alungită.

Sus, luna, deplasată spre vest, luminează valea şi munţii.

Luminiţele pâlpâie nestingherite.

Mă întorc pe cealaltă parte a corpului şi încerc refacerea oazei.

A culcuşului cald, odihnitor, în pregătirea zilei întregi care urmează.

Raniţa, colţurile pelerinei, poziţia cizmelor, spătarul undiţei, le reconstitui treptat.

Din nou, în adânc, în noaptea izolării, aştept să adorm.

Foşnete şi tăcere.

Gânduri şi pauze.

Încep să număr.

Poate readorm mai repede.

5, 6, 7, 8…

Număr în consonanţă cu respiraţia.

19, 20, 21, 22, 23…

O cucuvea.

50, 51, 52…

Oare, ai mei, cum dorm?

73, 74…

Visează?

81, 82, 83…

Nu trag peştii !

99, 100.

Dacă m-ar deranja, acum, un somn!

1, 2, 3, 4…

Mă trezesc speriat!

Că mă arde ceva la spate.

Întind o mână şi constat o spărtură.

O spărtură în înveliş!

Şi fierbinţeala era răceala!

Dar, mai mult, nările înfundate şi o respiraţie dureroasă, completau tabloul sumbru.

Ce se întâmplase?

Poate m-am mişcat prin somn.

Şi, lateral, lăsând să pătrundă aerul rece sub pelerină.

Şi în tăietura îngustă pentru respiraţie.

Pelerina, udă.

Din cauza vaporilor condensaţi în cămăruţa mea de campare.

Dar şi la exterior.

O brumă groasă transformase învelişul într-o pătură scorţoasă şi rigidă, inospitalieră.

Ridicat în picioare, priveam peisajul polar înstrăinat.

Luna, aproape de orizont, într-un halou spectral în concubinaj cu munţii.

Râul, primind în oglindă primele reflexe ale zorilor.

Ierburile din jur, cărările şi drumul, dispărute sub pojghiţa de brumă.

Undiţa, doborâtă de trezirea-mi intempestivă, aştepta în zadar somnul din vis.

Iar respiraţia mea, prin nările înfundate şi cu un început de uruit dureros în profunzime, îmi anticipa o zi dificilă prin pustietăţile acestea.

La limita periculoasă a supravieţuirii.

Pregătindu-mă de pescuit, privind în jos, pelerina nu mai arăta a fi învelişul optimizator al nopţii.

Al stratului termoizolator pentru cel refugiat.

Al parapetului în faţa invaziei.

Nu.

Semăna, acum, cu o excluvie a unui răpitor păsăresc de noapte.

Sau cu o rămăşiţă a unei placente după un avort conjunctural.

Sau cu resturile unui monstru dintr-un coşmar, la primele momente ale trezirii.

Trec secunde, privind-o.

Latră câinii barcagiului.

Lanţul se izbeşte de bac.

Începe o nouă zi.

Mă aplec şi strâng pelerina, după care o introduc în raniţă.

Leg şnurul şi o iau în spinare.

Respirând cu greutate, mă mai aplec odată şi recuperez undiţa adormită.

Plumbul se apropie tot mai mult, despicând suprafaţa apei.

Momeala neatinsă, balansează într-o parte şi alta.

Gata de plecare, privesc vaporii de pe râu, ca o răsuflare a unui şarpe uriaş.

Liniştea matinală este din nou spartă, de un ţipăt.

Pescăruşii albaştri săgetează perdeaua subţire de ceaţă, pierzându-se în amonte.

Poate că acesta a fost semnalul.

Pornesc, în aceeaşi direcţie, trasând urme pe stratul de brumă al ierbii.

Spre clenii care mă aşteaptă.

2009