#09 Spre fluviu

de V. Umbreanu

Faţada unei cabane.

Ar putea fi şi a Negoiului din Munţii Făgăraş. Ar putea fi şi a uneia din Alpi.

Lângă intrare, două şezlonguri, pe care, la ridicarea cortinei, le ocupă Turista şi Turistul, ambii cu ochelari de soare.

În timpul monologului Turistei, Turistul va dormi.

Nimeni nu mă mai suportă, oamenii au prea puţine nişe pentru faptele mele!

(Stă îndelung cu faţa spre piscurile sălii. Când spectatorii se foiesc, continuă cu acelaşi glas de subretă)

Pentru faptele mele stâlcind bunul lor simţ. Bunul lor simţ! Ha, ha, ha!

(Râsul, cu rezonanţe de mezzosoprană alcoolică)

Bunul lor simţ, cu gheare şi dungi negre. Şi pe treptele căruia nu se observă decât urme de sânge!

Bunul lor simţ.

(Capul îi cade spre piept şi mişcările oscilatorii pot crede în plâns)

Casa avea două ferestre spre fluviu. La început, aerul foşnea de picături colorate şi pânzele se schimbau cu repeziciune. Şi mă chema spre patul nupţial cu fiecare obiect. O salcie îşi legăna creanga pe care un uliu, în fiecare amiază, o folosea la pândă. Eu eram şoricioaica. Şi mă chema din camerele artistice. Hâchiţi, hâchiţi, hâchiţi.

(Îşi masează gâtul cu palmele, sigur umede şi reci)

Vaporaşele treceau nevinovate şi nu se chemau. Nu se auzea un strigăt, un semnal. Sticla alungea imaginea şi culorile se topeau în variante bizare. Erau dimineţile umede, în care albul răsărea din fiecare rază şi ceaţa lui ascundea făpturi irizate.

Se bănuiau stâncile tundrei şi renii urmăriţi de haită.Şi în scorbura unui aisberg o ursoaică alăpta.

Şi chemarea răzbătea prin tăcere, dreaptă şi rece.

Patul, neatins.

Erau scheletele zilelor de var stins, cu gropi în care se ridicau mormăieli şi silabe sexuale. Şi dunga de sticlă magică trăgea paravane de catifea instantanee.

Lungite la scară proteică, momentele se umpleau cu arbori şi nasturi, cu gări şi rochii, cu borduri şi înserări, cu cosmetice şi ziduri, cu afişe şi dungi, cu “Esmeralda” şi “La jumătatea drumului spre Lună”, cu filigrane şi înghesuieli, cu aşteptările grăbite sub poduri.

Se întretăiau sticlă, raze şi bănuieli şi chemările se retrăgeau din fructele rămase întregi, ca viermii bunătăţii.

(Încetează masajul epuizată. Se va auzi respiraţia ei armonică, un fagot şi o tubă mare vor întări fazele respiraţiei. De-acum, îşi va relua monologul la semnale infantile de percuţie)

Patul era epava la care mă obligau toate legile juridice ale universului nostru saturat. Epavă cu miros de mosc şi sudoare de câine. Obligaţiile apăreau îndărătul zâmbetelor pe care sinceritatea le dorea cu mască. Să cred trebuia să mă înjosesc.

Prin pata de stranie fabricaţie laseri hipnotici săgetau variante eroice. Numai fluviul privea de departe cu ochiul vălurit de mişcări minuscule.

Şi chemarea nimerea tocmai când apele se apropiau de trupul fetiţei pe nisip, şopârlă de bronz. Şi albăstreala lor diluată se dantela în spumă, sterilă de orice incest.

Şi o răcoare de nisip jilav se furişa spre pieptul mascat, spre coapsele cu rouă rozie. Sunetele izbucneau nestăvilite şi numai onomatopeele se puteau înţelege. Restul era o ţesătură de cuvinte noi, fără nici o pretenţie academică, ba dimpotrivă.

Şi o uşoară fierbere se pornea în cine ştie ce inflorescenţă de glande, certe sunt doar senzaţiile de fugă spre nopţi. Dar nimerea chemarea sudată pe gustul de ploşniţe şi risipea stolul de lebede. Apa se arămea şi o ploaie de cenuşă sfârâia radioactiv.

(Începe să tremure şi în toiul convulsiilor se propteşte cu umerii în şezlong şi fesele proeminente se arată sfidătoare spre public. Monologul va fi îngreunat de poziţie dar pitorescul TREBUIE să răstoarne conservatismul.)

Era o chemare cu ţarini fumegânde şi sate decimate, de-a lungul unor secole de bălegar. Când câinii n-aveau unde să urineze şi vrăbiile se omorau cu lingura.

Era o chemare către cotloanele pădurii unde figuri bărboase puneau ceaunul. Şi ochii întunericului, fosforescenţi, aşteptau trădările.

Era o chemare în faţa leagănului gol. Se ivea ca un şarpe blând şi insistenţa fulgera numai în solzi.

(Încearcă să revină la poziţia iniţială dar, ori nu reuşeşte, ori renunţă.)

Patul avea o nuanţă deschisă de auriu şi verzui, în inele se ascundeau însă ochii tuturor înţelesurilor. Şi rotirea lumii se accelera din cauza resortului genetic năpădit de cuscută.

Pete mari goleau armonia de seve. Numai nodul de silicaţi strângea tot mai multe piese, fotografia iureşul demenţial şi risipea orice sediment din memorie.

Erau dimineţile uscate şi pline de mătreaţă. Ferestrele spre fluviu dormitau. Aerul crăpat dădea la iveală zone sângerânde. Piei de arici, cu ţepii turtiţi, pe cărarea spre fluviu. În urmă, numai zona aglomerată scânteia a semnal.

(Alte încercări nereuşite. După minute de icnete, trupul se prăbuşeşte victorios şi va rămâne în poziţia momentului, pentru continuarea monologului.)

Apoi, să te-arunci peste valuri destinsă din chingi, întoarsă spre propria umbră violată.

Să descoperi în tainiţe oglinda fetiţei. Cu ochii măriţi de stupefianţele vârstei, spre femeile-bărbaţi, spre bărbaţii-femei. Cu buzele mişcate de la loc de gustul salivei. Să te simţi uneori dezgolită cu o mişcare fină a globului ocular.

Când a început? Pe plajă? În grădina nopţilor cu mandarini şi regina nopţii? În camerele lui Otcenaşek? În nisipurile sudice de-atâta nerv?

Brusc, pistruii devin piese de bombardament şi fiorii topiţi în căldură, răcoare.

(Trupul dă primele semne de înviorare, mâinile se caută, ating părţile corpului, revin, se întâlnesc etc.)

Toate camerele diferite erau la fel când descopeream patul. Prezenţa lui chinuia orice obiect şi din ocol se năpusteau masculii.

De la fereastră până la fluviu, cărarea se lărgea pentru toate dorinţele cioplite. Numai capete de sfinx. Întrebările erau interzise. A trăi înseamnă A RĂSPUNDE.

Plaja, grădina sau camera se umpleau cu miresme şi cheiţa de aur din palmă deschidea uşa spre fluviu.

Câmpia Turzii

1 mai 1967