#08 După ploaie
de V. Umbreanu
O cameră slab mobilată, în plină lumină.
El, atunci trezindu-se, din pat.
Ea, tot în pat, rezemată, trează, priveşte totul cu uimire.
Niciodată, glasurile nu vor trăda nervozitate.
Ea: - Te-aş fi putut trezi la timp!
El: (uitându-se la ceas, exclamă, cu surdă rezonanţă, somnolentă, buimacă şi animalică)
- Trebuia să mă trezeşti chiar dacă se oprea timpul!
Ea: (cu o credinţă nezdruncinată, privind în tavan) - Dar tot necesarul dispare când intervin eu!
El: (se ridică din pat şi-atunci observă că a dormit îmbrăcat)
- Capriciile tale sunt bune într-un laborator de analize!
Ea: (smulgând fâşii din lenjerie, cu o beatitudine sinceră, ca şi cum ar fi putredă)
- Când intervin în ceva simt că, dincolo de automatism, se petrece ceva!
El: (se priveşte în oglinda peretelui şi, nemulţumit, cu o vază pentru flori o sparge)
- Se macină nervi şi animalele toate pândesc împrejur!
Ea: (adună grămezi de materie şi, cu mişcări bruşte, le spulberă)
- Ceva, ca o moleşeală virilă, cu arome confuze, gâdilându-mă!
El: (ia cioburile cele mai mari şi se priveşte în ele, apoi le aruncă în perete)
- Te năpădesc virusurile şi boala te amuză, ca un roman poliţist!
Ea: (luând foarfeca de pe scaun şi tăindu-şi o şuviţă de păr)
- Poate că te sacrifici, dar speri într-o regenerare!
El: (deschizând o fereastră, de unde nu se vede nimic)
- Te îngrozesc viziunile propriilor tale comportamente!
Ea: (şuviţa de păr o leagă cu o fundiţă albă)
- Regenerarea să înceapă după fiecare somn!
El: (revine în mijlocul camerei şi caută cu privirea un loc să se aşeze, nu pe pat )
- Trebuie să-mi închipui că eşti o moluscă!
Ea: (legănând şuviţa la piept)
- Şi să se termine cu altul!
El: (aşezându-se pe jos, începe să-şi scoată pantofii)
- Trecută prin atâtea filiere, totul se dezagregă!
Ea: (aruncând şuviţa, se ridică brusc, vărsând hainele şi rămânând în furou)
- Mă recompun frunză cu frunză, în legănarea zilei!
El: (scoate dintr-un pantof o scrisoare şi i-o arată Ei)
- Toate jurămintele!
Ea: (privind cu un interes măcinat de frecări interiare) - Nu se pot distruge cuvintele din memorie!
El: (rupând scrisoarea în bucăţi tot mai mici)
- Rup toată întâmplarea, s-o distrugă focul!
Ea: (stând mereu în pat, ca o statuie cosmică şi cu privirea dezinvoltă)
- Ea va exista în fiecare strop de aer, ca o infecţie!
El: (aprinzând cu un chibrit, fluturii albi)
- Nu e nici măcar o satisfacţie!
Ea: (se apleacă şi ia o altă cutie de chibrituri, alege un băţ şi-l aprinde)
- Aerul nu arde!
El: (scuipând cenuşa şi călcând-o sub picioare) - E prea târziu să mai plec!
Ea: (aruncă hainele pe scaune şi caută ceva în pat)
- Nu e nici o urmă!
El: (spălându-şi mâinile în ligheanul alb, luat de sub pat)
- Toate urmele dispar după oameni!
Ea: (împrăştie, din nou, rufele pe paturi)
- Dacă rămâi, plecarea se amână peste un ciclu!
El: (îşi şterge mâinile cu un prosop murdar, găsit într-un cui)
- Rămânând, pot pierde atâtea eforturi anterioare!
Ea: (se tolăneşte provocator, dezgolind-şi picioarele)
- Câtă scurgere paşnică!
El: (atârnă la loc prosopul şi începe să se încalţe)
- Simt o golire de orice încredere!
Ea: (privind în tavan şi ridicându-şi abdomenul, fără nici un efort)
- Simt cum mă umplu de zgomote muzicale, ca o irigaţie mult aşteptată!
El: (revenind la geam, priveşte în jos, încalecă pervazul şi se aruncă în gol)
- Uuuuu!
Ea: (observând manevra, surâde fără nici o enigmă şi adoarme)
- Ăăăăă!
Câmpia Turzii
13-16 iunie 1966