#03 Florile
de V. Umbreanu
Terasa unei clădiri, spre grădină.
Domină culoarea galbenă a ferestrelor şi neagră a copacilor şi a cerului.
În loc de uşă, o deschizătură îngustă, puternic luminată în roşu.
Intră un Domn cu scaunul pe care se va aşeza şi-şi rosteşte monologul.
Domnul: (poartă ochelari de soare şi mişcările sunt mărginite la ale capului şi braţelor)
- În sfârşit, pot lărgi gama. (Mişcă metronomic capul de la stânga spre dreapta, ca un radar direcţional)
Prea multe cunoscute. (Se opreşte, meditând; corpul nemişcat pare o statuie, dar se aude un zumzet continuu, fără ca spectatorii să-l localizeze; pe fondul negru se aprind lumini galbene, reci).
Mereu, aceleaşi lucruri, pe care le atingi şi le spargi, pe care le aduni şi le închegi, parte cu parte până la nou. (Răsuflă greu, înadins, şi luminile de pe fondul negru se prelungesc în braţe de fulger, să se atingă).
Noul. (Se simte o beatitudine anarhică în voce; braţele Domnului se ridică paralele cu terasa şi rămân aşa).
Noul, cu tăişul inabordabil, trecând peste ultimele abţineri. Şi te crezi un ales. Dai târcoale unei alte religii. Şi devii sardonic. Pui prea mult jar în avânt. Zoară fluturi păroşi printre florile nopţii. Şi goi, înşeală ziua.
Severitatea n-are nici o valoare. Dacă o împlânţi ca o sfidare şi pleci singur, înaintea tuturor. Nu-s păsări de pradă în înalt? Oh, corbii!
(Luminile s-au unit într-o ţesătură gigantică şi culoarea neagră, pulsatorie, dă senzaţia de stol).
Numai senzaţia. (Glasul e obosit, deprimat, mâinile coboară lângă corp, luminile se sting şi fondul apare ca la început).
E numai senzaţia noului.
Pojghiţă luată de fiecare îndoială viforoasă. Şi rămân frunze şi oase, pustiuri şi gheaţă. Nesfârşite domenii în care nu e nimeni. Să le răscolească.
Dar senzaţia aceasta doboară.
Doboară.
(Lumina roşie de la uşă se stinge şi deschizătura apare şi ea neagră)
Pojghiţă înşelătoare, când paşii pipăie moartea şi instinctul dă mereu alarmă. Ochii electronici la pândă. Şi tu să cauţi în asemenea stări mulţumirea. Mulţumirea defensivei vorace.
Se rup bucăţi şi pe fiecare rămâne viaţa ta.
O crezi?
O măsori?
Îndoiala înmulţită partenogenetic. Un fluviu luând, smulgând insulele haotice.
Vârtejuri.
O muzică se strecoară şi fluturii-s tot mai mulţi.
Ciudată pace.
(Se aprind lumini galbene şi uşa devine sângerie iar).
Picioarele calcă peste frunze şi mâna dă de oase. Nici un miros de putrefacţie. Nici un parfum de flori.
Culorile se adună treptat, ca o deltă în golf.
Şi-s tot galbene, cu variaţii perceptibile
la suprafaţa cauzei.
Apoi albul. Măcinat de maşina liniştei fără încetare. Stârnind apele, nervii, visurile.
(Galbenul ia proporţii, roşul se aprinde spre incandescent).
Suprafaţa în care timpul joacă, concomitent, groaza şi candoarea.
Cu fiecare nuanţă în teritoriul gamei.
Setea sclipeşte în fiecare particulă. Şi fluturi, fluturi migrând spre piramide.
Să oftezi.
(Negru şi roz).
Să oftezi.
(Apare pe terasă, cu un scaun, Ofiţerul, cu o uniformă în dungi negre pe fond alb).
Domnul: - Să oftezi.
Ofiţerul: (oftează satisfăcut)
- Să oftezi în linişte!
Domnul: (fără să se întoarcă niciodată)
- Liniştea ascunde întotdeauna furtuna.
Ofiţerul: - Cerc vicios!
Domnul: - Mereu altul.
Ofiţerul: - Mereu acelaşi!
Domnul: - Să ne-aducem aminte de primele impresii.
Ofiţerul: - Cu arme!
Domnul: - Cu arme de lemn.
Ofiţerul: - Dar arme!
Domnul: - Simulând vitejia, complăcându-ne în murmurul primei emoţii.
Ofiţerul: - Emoţia sadică a dominaţiei!
Domnul: - Nu, nevinovată.
Ofiţerul: (face un semn pentru Cineva din umbră)
Domnul: - Da, nevinovată.
(Din deschizătură se strecoară Cineva, în negru, şi-l leagă pe Domn de scaun, îi pune un căluş în gură, apoi dispare)
Ofiţerul: - Emoţia noastră!
Domnul: (fără să opună rezistenţă, ajuns la reducerea mişcărilor, nu poate decât să afirme sau să nege în dialog; la replica Ofiţerului, face din cap “Nu”)
Ofiţerul: - Ne-am pregătit de mici!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Ca pe nişte soldaţi de plumb!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Scoşi din cutia lumii!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Din cutia răbufnind mereu animalitatea!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Pe care am cizelat-o!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: Am lustruit-o până la diamant!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Şi muchiile tăioase rănesc!
Domnul: (“- Da”.)
Ofiţerul: (face semn lui Cineva, acesta apare şi-i scoate Domnului căluşul)
Domnul: - Rănesc până la os.
Ofiţerul: - Accidentele vor exista mereu!
Domnul: - Întâmplarea.
Ofiţerul: - O explozie!
Domnul: - Şi victime.
Ofiţerul: - Le respectăm şi pentru ele ne grăbim!
Domnul: - Vor fi altele.
Ofiţerul: - Dar grăbim evenimentele!
Domnul: - Le denaturăm.
Ofiţerul: - Şi emoţiile ne sunt tot mai superioare!
Domnul: - Sunt resturile emoţiilor.
Ofiţerul: - Ni le-am ramificat până la maximum!
Domnul: - Nu există maximum.
Ofiţerul: - Până unde apare un mesager!
Domnul: - Sunt numai limite.
Ofiţerul: - Nu există limite pentru NOI!
Domnul: - Există cu adevărat numai “noi”.
Ofiţerul: - Castă!
Domnul: - Straturi.
Ofiţerul: - Până la armonia simţurilor!
(Face din nou semnele cunoscute şi scena se repetă; Domnul, din nou are căluşul în gură)
Domnul: (“- Nu“.)
Ofiţerul: - O armonie căutată îndelung!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - În care simţurile au fost parcă distilate la agenţi!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Să luăm viteza!
Domnul: (“- Da”.)
Ofiţerul: - Când emoţia ei domină totul!
Domnul: (“- Da”.)
Ofiţerul: - Te detaşezi de toţi!
Domnul: (“- Da”.)
Ofiţerul: - Şi de tine însuţi!
Domnul: (“- Da”.)
Ofiţerul: (face din nou semne, Domnul este eliberat de căluş)
- Nu mai contează conflictul!
Domnul: - Nu.
Ofiţerul: - De partea căruia acţionezi!
Domnul: - Nu.
Ofiţerul: - Dar eşti deasupra evenimentelor!
Domnul: - Niciodată.
Ofiţerul: - Sau poţi ajunge!
Domnul: - Crimă.
Ofiţerul: (semne, Domnul cu căluş)
- Câte piedici spre armonie!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Fiecare individ opune rezistenţă!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Chiar prin moartea sa!
Domnul: (“- Nu”.)
Ofiţerul: - Să poţi ofta liniştit!
Domnul: ( dă semne de violenţă şi scutură din cap “Nu”).
Ofiţerul: (uimit pentru prima oară, se ridică în picioare şi duce mâna la buzunar)
(În acest moment apare Fetiţa cu o armă nichelată din care trage mereu salve)
Fetiţa: - Un spion?
Ofiţerul: - Nu!
Fetiţa: (dezamăgită, trage o salvă în
Domn şi iese din scenă)
Ofiţerul: - Ce plictiseală! (iese din scenă)
Trece un timp când scena e moartă.
Apoi, Umbra apare pe scenă şi-l dezleagă
pe Domn, îi scoate căluşul şi dispare.
Domnul: (îşi reia monologul)
- Să oftezi şi să aştepţi scadenţa.
Să oftezi şi să numeri posibilităţile.
Să ţi se pară cunoscute, prea cunoscute.
Şi cărările, lărgite mereu.
Şi mecanismele care te ajută.
Noul.
Sclipind rar, fără să te poţi obişnui.
Şi teroarea, împinsă spre nervi, pas cu
pas, tăcută şi asurzitoare.
Şi tu, cetate, să rezişti sau să te predai.
Unde sunt seminţele unui viitor?
(Intră în scenă Băiatul, în frac, cu ochelari cu ramă de oţel şi cu un buchet de flori de câmp în mână)
Băiatul: - Florile n-o să mai aibă seminţe!
Domnul: - Sunt multe flori.
Băiatul: - Dar acestea!
Domnul: - Neglijabil procent.
Băiatul: - Eu le-am rupt!
Domnul: - Sunt frumoase.
Băiatul: - Dar le-am rupt!
Domnul: - Florile pot fi rupte.
Băiatul: - Dar atât de uşor?
Domnul: -Da.
Băiatul: - Dar le poate rupe oricine!
Domnul: - Da.
Băiatul: - Şi eu le-am rupt!
Domnul: - Îţi plac florile.
Băiatul: - Florile vii!
Domnul: - Încă sunt vii, pune-le în apă.
Băiatul: - Agonie!
Domnul: - O prelungim.
Băiatul: - Până când?
Domnul: - Până la o limită.
Băiatul: - Fixă?
Domnul: - Aproape.
Băiatul: - Şi noi?
Domnul: - Noi o tot forţăm.
Băiatul: - Conştient?
Domnul: - Şi inconştient.
Băiatul: - Şi?
Domnul: - Şi îi mutăm stâlpii mai departe.
Băiatul: - Şi-apoi?
Domnul: - De la capăt.
Băiatul: - Dar oboseala?
Domnul: - Se adună mereu până la rupere.
Băiatul: - Ca florile?
Domnul: - Da.
Băiatul: - Ca florile!
Domnul: - Există un mesaj.
Băiatul: - Mesaj?
Domnul: - Un fel de transmisie de la unul la altul, prin gesturi, cuvinte, fapte.
Băiatul: - Ca un cules!
Domnul: - Da, dar să alegi.
Băiatul: - Cum le poţi alege?
Domnul: - Să ai o intuiţie.
Băiatul: - Ce-i intuiţia?
Domnul: - O cunoaştere dinainte sigură şi nesigură.
Băiatul: - Da, alegi!
Domnul: - Ai o zvâcnire, te bucuri şi te obişnuieşti.
Băiatul: - Trist?
Domnul: - O ofilire.
Băiatul: - Ca florile?
Domnul: - Da.
Băiatul: - Ca florile!
Domnul: - Unii cred că poţi interveni.
Băiatul: - În ce?
Domnul: - În desfăşurare.
Băiatul: - Cum?
Domnul: - Descifrând gesturile, cuvintele, faptele.
Băiatul: - Dar sunt multe!
Domnul: - Prea multe ca să crezi.
Băiatul: - Şi-atunci?
Domnul: - Da, unii prin eliminare, alţii prin sisteme inverse.
Băiatul: - Nu înţeleg!
Domnul: - O triere fulgerătoare. Capacitate. Împrejurări.
Băiatul: - Ca în mediu plantele!
Domnul: - Da, dar mai complexe.
Băiatul: - Ca plantele!
Domnul: - Îmi plac florile.
Băiatul: - Florile vii?
Domnul: - Da.
Băiatul: - Acestea-s cadavre!
Domnul: - Se rup multe flori.
Băiatul: - Şi eu le rup!
Domnul: - Toţi rup florile.
Băiatul: - Şi n-au remuşcări?
Domnul: - Nu, n-au remuşcări.
Băiatul: - Mi-e teamă!
Domnul: - De ce?
Băiatul: - De mine! Am rupt flori. Ele trăiau pe câmp. Multe.
Domnul: - Nu simt.
Băiatul: - Cum nu simt?
Domnul: - Sunt sisteme limitate.
Băiatul: - Dar mor!
Domnul: - Ciclul.
Băiatul: - Ca în vis!
Domnul: - Nici aşa.
Băiatul: - Dar noi?
Domnul: - Pe unii ne încântă.
Băiatul: - Nu pe toţi?
Domnul: - Nu. Unii construiesc flori metalice a căror sămânţă ucide.
Băiatul: (scapă florile)
- Ucide?
Domnul: - Da.
Băiatul: - Şi cum miros?
Domnul: - A haos.
Băiatul: - Dar oamenii sunt mulţi!
Domnul: - Şi florile.
Băiatul: - Să moară?
Domnul: - Accidente.
Băiatul: - Cum am rupt florile?
Domnul: - Da.
Băiatul: (calcă nervos florile, se agită, pierde ochelarii, îi găseşte, îşi smulge papionul şi iese plângând)
Scena, din nou, rămâne tăcută, fără nici o mişcare.
Domnul are întreg creierul omenirii la dispoziţie.
Apoi, două Forme aduc o targă pe care e întins Ofiţerul, pansat peste tot. Se recunoaşte după zdrenţele uniformei în alb-negru.
Domnul: - Să oftezi şi să aştepţi evenimentele. Mi-a rămas doar atât.
Ofiţerul: (cu o voce uimitor de clară şi personală, sigur menţintă cu ultimele forţe)
- Diamantul e fals!
Domnul: - Îndoiala.
Ofiţerul: - Care îndoială?
Domnul: - Ea e vinovată.
Ofiţerul: (urlând)
- Nu m-am îndoit niciodată!
Domnul: - Tocmai.
Ofiţerul: - Cum?
Domnul: - Trebuia să vă îndoiţi. Vă salva.
Ofiţerul: - Durerea cum arde!
Domnul: - Nervii.
Ofiţerul: - Mă taie cuţite în bucăţi! Şi să rabzi fără putinţa de a opri lava! Ah!
Domnul: - Toată lumea rabdă de milenii.
Ofiţerul: - Dar eu…
Domnul: - Priviţi-vă.
Ofiţerul: - Cum?
Domnul: - Priviţi-vă trecutul.
Soldaţii de plumb.
Armonia.
Viteza.
Eul.
Ofiţerul: - Viermi în crez!
Domnul: - Puterea.
Ofiţerul: - Nu mai am putere!
Domnul: - Copiii culeg flori.
Ofiţerul: - Copiii culeg ce?
Domnul: - Copiii rup florile.
Ofiţerul: (cu greu)
- Se întunecă!
Domnul: - Frumoase.
Ofiţerul: - Se întunecă totul!
Domnul: - Flori vii.
Ofiţerul: - Ard!
Domnul: - Uite, resturi.
Ofiţerul: (ultimul geamăt)
Domnul: - Ultimele flori?
Apar Umbrele şi iau în stăpânire sicriul.
Pe podea rămân mari pete de sânge.
Domnul rămâne singur un timp.
Revine Băiatul, mai liniştit.
Domnul: - Se vor întoarce fluturii.
Băiatul: - Dacă cioburile sunt lipite la loc?
Domnul: Nici o muzică.
Băiatul: (cu speranţă)
- O flăcăruie?
Domnul: - Noaptea.
Băiatul: (priveşte spre florile decimate şi descoperă sângele scurs)
- Florile! … Sângele!
Domnul: - Florile au sânge.
Băiatul: - Le-am ucis! Le-am ucis!
Domnul: - Faptele noastre.
Băiatul: (le strânge grămadă, se umple de sânge pe mâini, hohoteşte demonic, le scapă şi-apoi îşi priveşte mâinile roşii)
- Sânge!
Domnul: - Sânge.
Băiatul: Dacă mă înving!
Domnul: - Ne amăgim.
Băiatul: - Dacă mă înving, devin asasin!
Domnul: - Sunt multe flori.
Băiatul: (tace, priveşte cu groază în jur, apoi râde)
- Flori, sunt multe flori!
Domnul: - Toate sunt ale noastre.
Băiatul: (râzând)
- Sunt numai flori!
Domnul: - Să le păstrăm cu orice preţ.
Băiatul: - Astea-s numai flori! Flori!
Flori! (iese din scenă repetând “ flori”, “ flori “)
Domnul: - Să ne amintim de flori când murim. Le vom hrăni şi oamenii le vor rupe.
Câmpia Turzii
10 aprilie 1966