#30 Concurenţa

de V. Umbreanu

Seara, cu zgomotele ei, s-a încheiat.

Beţivii dorm în căsuţele aliniate şi în cabană.

Personalul, parte, a plecat cu maşinile, parte, doarme la subsol.

Câinii nu mai latră.

Doar vântul fluieră prin sârme sau ramuri.

Cerul senin, întunecat ca o migrenă, scapă luciri de stele ici-colo.

Becul cu neon de pe stâlp l-am stins, cu aprobarea şefului.

Doar al meu, pe catargul scurt, luminează în noapte.

Luminează perimetrul plutei mele, navigând în timp.

În faţa pânzei albe, umflată de insistenţa aerului rece, de toamnă.

Pocnind sec, atunci când rafalele îşi înteţesc ofensiva.

Sau, rămânând flască, în acalmia surprinzătoare.

Pe puntea cu iarbă uscată, manevrez ustensilele: fileul, paharele, acele entomologice, cutiile, plicurile, penseta.

Raniţa, deschisă, de-o parte.

Zburătoarele nopţii, atrase de magnetul luminos, fac cercuri tot mai strânse.

Unele, ajung până la pânză, pe care rămân nemişcate, într-o hipnoză deplină.

Altele, cad în preajmă şi caută scăpare în ierburi.

Puţine reuşesc să se piardă în beznă, ajutate de vânt.

Sunt mulţumit de capturi, dar mă războiesc, de-o vreme, cu răpitorii, cu concurenţa.

De cum s-a înserat, au dat târcoale cabanei.

Ţipetele lor ascuţite au ţesut în jur un înveliş de semnale, o plasă în care să cadă prada lor nocturnă.

Până lumea s-a foit în jur şi becul stâlpului a rămas aprins, s-au ţinut la distanţă.

Dar apoi, când am rămas singur, cu lumina mea pe întinsul oceanului, au venit mai aproape, tot mai aproape.

Tot mai aproape, urmărind fluturii în zbor.

Săgetând spaţiul.

Ca nişte vectori ai necunoscutului.

Materializându-se în reţea.

Nu erau mulţi.

Vreo 5-6, dar deosebiţi de activi.

Parcă tot mai activi, cu cât înaintam spre miezul nopţii, deşi era tot mai rece.

Rafalele de vânt nu-i incomodau, ba din contră, parcă îi provocau la joacă, la întrecere.

Iată-i cum ajung până la raza circulară de lumină.

Iată-i cum pătrund şi în sectorul vizibil.

Capturând exemplarele pe care le visam în colecţie.

Multe din specii comune.

Dar altele?

Cine ştie ce specie rară sau chiar nouă pentru faună sfârşeşte între fălcile micilor insectivore!

Cum să nu fiu îngrijorat?

Cum să nu fiu supărat?

Chiar dacă-i o concurenţă naturală, loială chiar, suferinţa mea nu este atenuată.

Dau cu plasa după ei!

După lilieci.

Ca după muşte.

Să-i ameninţ.

Să-i ameninţ, pentru a-mi respecta teritoriul.

Se feresc.

Se feresc, bineînţeles.

Cu schimbări bruşte.

Dar şi fine, în acelaşi timp.

Chiar elegante.

Privesc cadranul ceasului şi constat că-i aproape unu.

Vântul a mai slăbit.

Dar fluturii nu mai vin.

Nu mai ajung la micul soare nocturn.

Liliecii realizează un baraj.

O horă.

Iată, unul se desprinde din întuneric şi zboară spre mine.

Dau cu plasa.

Cât pe ce să-l prind!

Dar se fereşte, în ultima clipă.

Face un ocol.

Pe dincolo de cabană.

Se întoarce.

E altul sau tot acela?

Se apropie, în viteză.

Zburând în zig-zag.

Dau cu plasa!

Din nou se fereşte, aproape atingând-o.

Sunt atent.

Îl urmăresc cu privirea radiativă.

Prin văzduh.

Prin clădire.

Calculez.

Trebuie să vină.

Să se întoarcă.

Dacă este acelaşi.

Iată-l!

Vine din aceeaşi direcţie.

În zbor bezmetic.

Se năpusteşte.

Dau cu plasa..

Când ajunge aproape.

Iarăşi se fereşte.

Cu abilitate.

Dar chiţăie!

El sau altul.

Fluturii s-au împuţinat.

Îi văd ca nişte puncte.

La marginea spaţiului vizibil.

Dar sunt prinşi.

Sau scapă.

Din nou se apropie.

Ca un avion în miniatură.

Ghidat.

Dau cu plasa.

Scapă din nou.

Precis este acelaşi!

Dar de ce vine?

De ce tot vine?

Din curiozitate?

Are atâta în scăfârlie?

În micul lui creier?

De câte ori a venit?

Număr la repezeală.

De 3-4 ori.

Da, de 4 ori a venit.

Dacă este acelaşi.

Cred că este acelaşi.

Uite-l, se apropie ca un bolid!

Să-l prind cu plasa?

Dau, în ultima clipă, smucind-o de jos.

Acelaşi efect: brusc, schimbă direcţia şi scapă, chiţăind.

Chiţăind de încântare, parcă.

Să fie adevărat?

Nu-mi vine a crede!

Atunci, mă provoacă, a realizat că, dincolo de pericol, manevra cu plasa este un joc.

Un joc descoperit în lupta pentru existenţă.

Va abandona fluturii, hrana, pentru joc?

O noutate?

Număr şi gândesc.

De 9 ori.

Nu mă mai ocup de fluturi.

Nici eu nu mă mai ocup de hrana pasiunii mele.

Nici nu prea zboară.

E rece şi vânt.

Ne-am obişnuit cu jocul.

Număr în continuare.

Am ajuns la 17.

Acum ne cunoaştem.

Acum suntem prieteni.

De atâtea bune minute.

Parcă ceilalţi au dispărut.

Cel puţin din raza de vedere.

Din raza luminii în noapte.

Suntem doar noi.

Am trecut de 20.

A devenit obişnuinţă.

A devenit reflex.

Nu mai las plasa din mână.

Nici n-o mai arunc spre vietate.

O port cu o anumită linişte, cu o anumită siguranţă.

Nici nu vreau să-l prind.

Nici nu vreau să-l sperii.

Acum semnalizăm.

Acum comunicăm.

Iar numărătoarea este unghiul capacităţii de comunicare, de înţelegere.

Astfel, conversăm.

Între indivizii unor specii foarte îndepărtate genetic.

Dar este oare chiar aşa?

Am ajuns la 30.

E noapte târziu.

Sunt obosit.

Mi se face somn.

Simt că mă apropii de sfârşitul conversaţiei.

În defintiv, ne-am spus foarte mult.

Ne-am spus totul.

Totul, înainte de a ne transforma în automate.

Înainte de a ne transforma în roboţi.

Înainte de a banaliza o relaţie.

Realitatea.

Aş putea transforma relaţia într-un experiment.

34.

Să calculez timpul, adică timpii.

Să descopăr parcursul cel mai scurt şi cel mai lung.

Să fac media.

36.

Dar la ce ar folosi?

Lumea nu m-ar crede.

Sau ar califica întâmplarea ca o aiureală.

37.

Nu văd nici o schimbare.

Trebuie să pun capăt!

Ce-o să urmeze?

38.

Cred că a fost ultima.

Nu mai ridic plasa!

Va veni şi va pleca.

Eu la fel.

Sting becul.

Iată-l că vine!

Nu ridic plasa.

S-a oprit în aer brusc, fâlfâind din aripi.

Surprins!

Se îndepărtează şi revine.

E buimăcit!

Nu ştie ce s-a dereglat în relaţie, în joc.

În conversaţie!

Aprind becul.

Se îndepărtează până dincolo de raza becului şi revine.

Am rămas singuri.

Aşteaptă să ridic plasa.

Fanionul.

Limba de conversaţie.

Cât de bine ne-am înţeles şi acum nu mai comunicăm!

De ce?

De ce, se întreabă.

De ce, mă întreabă.

Îmi strâng ustensilele.

Paharele, cutiile, dispar în raniţă.

Fileul rămâne jos.

Partenerul se îndepărtează.

Gata, am scăpat!

Mă pregătesc să sting becul şi să strâng instalaţia, când revine din vechea direcţie.

A refăcut traseul!

Şi iarăşi lipseşte plasa!

Zboară nervos, împrejur.

Bătăile din aripi, sacadate, transmit, într-un fel de alfabet morse sonor, reproşuri.

Reproşuri, la adresa mea.

La adresa mâinii, care refuză să o ridice.

La adresa creierului, care n-o mai comandă.

S-a făcut întuneric.

Intru în cabană şi scot ştecherul din priză.

Apoi, cu toate bagajele, mă îndrept spre prima dintre căsuţe şi intru.

Parcă aud aripi fâlfâind.

Înainte de a adormi, în frigul şi bezna care mă înconjoară, un gând ţâşneşte din abisul psiho-somatic:

Dacă este femelă?

2001