#29 Peştera

de V. Umbreanu

Din nou faţă în faţă.

De data aceasta, însă, era o peşteră neobişnuită.

Şi, între acestea, mai puţin obişnuită.

Mascată de tufişuri şi într-un unghi dificil dinspre vale, am descoperit-o întâmplător.

Mai mult dintr-o curiozitate, de a cerceta toate cotloanele muntelui.

Aici, de jos, mi se păruse cam ciudat un aşa perete vertical, în unghi drept, cu nişte sorbi ca decor şi cu o umbră abia bănuită.

Şi mai pledase un motiv pentru a urca, grohotişul abundent şi accesibil.

Aşa că, iată-mă la noua întâlnire!

Stăncuţele zboară între pereţii prăpăstioşi ai cheilor şi ţipă în felul lor.

Norii albi traversează lent zona, în misiune de cercetare.

Poate chiar în acest moment sunt fotografiat şi investigat mental, toate datele completând “dosarul” din Marea Bancă.

De la intrare, o primă surpriză: un perete foarte drept, de 4-5 metri, ca o poartă inaccesibilă, şi numai sus, ca un pod de şură, o posibilitate de acces.

Dar dacă este falsă, blocată din start?

Pe stânca gri-albăstruie, aproape netedă, un firişor de apă dădea iluzia unei şuviţe de filon metalifer.

Şi liniştea.

Briza nu pătrundea până aici, nici conversaţia păsărilor.

Cu capul dat pe spate şi gâtul încordat, priveam obstacolul.

Cercetam terenul.

Pe toată lăţimea, nici o ieşitură a rocii, nici o scobitură profitabilă.

Pentru urcuş.

Reluam, încă o dată şi încă o dată, suprafaţa, fără ca vreun reper să poată fi luat în considerare.

Era amiază.

Lumina peretelui nordic, filtrată până aici, dădea impresia înserării.

Atunci mi-a venit ideea abordării: desculţ.

Şi iată-mă dându-mi jos din picioare ghetele şi şosetele, apoi punându-le în raniţă şi, din nou cu ea în spate, gata să urc alpinistic traseul.

Fără coardă şi pioleţi, fără ajutoare sau martori.

Numai cu degetele de la mâini şi de la picioare.

Aşa cum am auzit că se poate practica escaladarea în stil modern.

Diferenţele de câţiva milimetri din rocă, fac din mâini adevărate căngi şi din picioare ancore, în care pot atârna.

Cu o marjă de echilibru precar, dar suficientă pentru următoarea mutare.

Mai sus!

Ca un păianjen amorţit.

Care pipăie terenul.

Şi care, numai dacă este sigur păşeşte mai departe.

Nici nu pot privi din poziţia incomodă, turtit şi răstignit, cum mă caţăr în sus, găsind tocmai atunci, la nevoie, mica nişă în care să sprijin pilonul energiei.

Ca pe tabla de şah, incomodă, mut piesele şi mă mir că-mi pot păstra poziţiile.

Piesele din faţă se tot retrag.

Ale mele înaintează “in corpore”.

Dar, în realitate, par o ploşniţă uriaşă, sorbind seva muntelui.

Sau un handicapat într-o postură extremă de tratament.

Oricum, urc, decimetru cu decimetru.

Şi numai sus, la capătul puterilor, am constatat că sunt lac de sudoare.

Şi brusc, în răceala peşterii, izbit ca de un zid glacial, m-am repezit la raniţă, să-mi scot prosopul uscat, două pulovăre, basca şi fularul.

Pentru a opri senzaţia neplăcută că mă răcesc.

Că toată vlaga era pe cale de a îngheţa, în conductele mecanismului viu.

Şosetele şi ghetele, din nou la picioare.

Abia apoi, mai încălzit şi mai liniştit, am putut cerceta împrejur.

Cu lanterna aprinsă, mi s-a arătat calea, într-un urcuş printre pietre colţuroase şi argilă udă, spre o gură de tunel.

Ca un ochi ciclopic adormit.

Sau orb.

Numai că, aici, albeaţa era neagră.

Fasciculul de lumină, plimbat pe pereţi, scotea la iveală colţuri de stâncă, străluciri de cristale, zone umede, pete de humă roşie.

Sprijinit de perete, aproape de boltă, se vedeau armate de ţânţari nemişcate, odihnindu-se înainte de atacul nocturn.

Şi fluturi cenuşii, mai închişi în nuanţe sau mai alburii, ridicându-şi şi coborându-şi lent aripile.

Şi păianjeni.

Proiectând fâşia şi spre picioare, mi-am văzut ghetele năclăite de lutul roşcat şi cleios.

Apoi, sus, la intrarea în orificiu, razele lanternei au pătruns ca într-o hrubă adâncă, fără să i se zărească fundul.

Chiar dacă părea să se îngusteze.

Şi urca în pantă lină dar neregulată, cu tot felul de mici obstacole.

Pereţii laterali şi bolta, aproape negre, dar cu cristale irizante, păreau uniform de erodate, astfel încât, galeria era lustruită prin frecare de turme ale trecutului geologic.

De oaspeţi sau de gazde.

Apoi, ajuns mai sus, unde tavanul nu-mi mai permitea poziţia verticală, am rămas aplecat.

Şi aşa am intrat pe porţiunea relativ orizontală.

Destul de strâmtă, dar fără să se mai micşoreze.

Şi lungă, că lanterna nu-i dădea de capăt.

Acum, sub picioare, pământul era uscat.

La fel pereţii acestui tunel de aducţiune.

Cu aer rece.

Şi surpriză, cu două candelabre pieloase, atârnând nemişcate, dar cu priviri speriate de moarte.

Liliecii, ca două mumii, păreau paznicii semiadormiţi ai unei comori.

Sau a unui mormânt.

M-am aplecat să nu-i ating şi, împreună cu lumina pâlpâitoare, m-am afundat mai adânc în piramida de calcar.

Paşii nu făceau nici un zgomot, nici ecoul nu avea teren de desfăşurare.

Culoarul a început să coboare.

Şi să se lărgească.

Până când, m-am trezit într-o sală enormă, că abia ajungea lumina lanternei la celălalt capăt al diametrului.

Şi sus, la fel.

Sub picioare, din nou solul umed.

Pereţii, ici-colo, străluceau de umezeală.

Pe lângă clipirea discretă a cristalelor.

Poate de mică.

Am dat ocol încăperii.

Nimic deosebit.

Doar câteva scobituri în umbră, la nivelul de jos al pereţilor.

Şi câţiva bolovani, împrăştiaţi la mijloc.

Ca masa şi scaunele.

Zgribulit, mă aşed pe unul din locuri.

Şi sting lanterna.

Bezna.

Ca o masă amorfă.

În care dispare toată lumea.

Şi cea de afară.

Şi cea din mine.

Mă liniştesc, după prima senzaţie, de teamă.

Şi de îngrijorare.

Dacă nu mi se mai aprinde?

Dacă se arde beculeţul?

Mai am unul, de rezervă, într-o cutie de chibrituri, învelit în vată.

Dar dacă nu-l pot monta?

Sau se dezlănţuie un cutremur?

Şi mă blochează în celula mortuară?

Gânduri spontane, apărute din instinctul de conservare.

Mă liniştesc.

Îmi impun!

Mă incomodează bătăile inimii în piept.

Surde, cu ecou în tot corpul.

Încep să număr.

1, 2, 3, 4,……20, 21, 22,……50, 51,………99, 100.

Trec foarte încet câteva minute.

Nu mai simt răceala transpiraţiei.

Între timp, m-am încălzit şi uscat.

Şi inima se linişteşte.

Fac abstracţie de ultimele ei bătăi.

Ca şi de ţiuiturile din urechi.

Nu fac nici o mişcare.

Pe stânca roasă de milenii, stau destul de comod.

Cu raniţa în spate şi cu lanterna în ambele mâini.

Doar ele, încă umede.

Ascult.

Trec destul de multe clipe până aud prima picătură de apă, căzută pe o piatră.

Apoi alta.

Şi aşa intru în ritmul metronomului.

Şi caut să-mi regăsesc viaţa somatică întâi, apoi pe cea mentală.

Nu mă mai gândesc la nimic.

Închid şi ochii, deşi este inutil.

Totuşi, parcă se lasă o perdea suplimentară peste lume, peste existenţă.

Ca un giulgiu invizibil dar omniprezent.

Numai picăturile, delimitând foarte exact timpul.

Pe care-l cred mai încetinit decât celălalt, cel conştient.

Dar aici, în izolatorul etanş, altă lege şi altă existenţă se impun.

O simt în mod confuz.

Dar o constat, gândind, foarte clar.

Nici nu mai simt hainele, raniţa, lanterna.

Parcă intru într-un alt întuneric, al unei transe binefăcătoare.

Când, mâini şi unelte fine, pricepute, mă golesc de ceva, mă curăţă şi-mi înnoiesc organele, încheieturile, gândurile.

Numai o femeie este în stare de aşa ceva.

Îi simt palmele şi răsuflarea, îi simt căldura apropierii, uşorul foşnet al picioarelor când se învârt în jur, învăluindu-mă, înfăşurându-mă, cu părul ei lung şi mătăsos, ca aurul unui întuneric binefăcător.

Trece timpul fără să-l simt.

Deşi timpul poate că s-a oprit.

Oricum, noţiunea s-a pierdut în materia crisalidei.

Sigur, peştera este un cocon.

Iar eu, larva.

Care se transformă sub imperiul radiaţiilor din jur.

Poate că, aici, sub duşul atâtor fluxuri, care traversează laboratorul, se chiar petrece mutaţia.

Şi nu numai cu de la mine putere am venit.

La întâlnire.

În noaptea eternă, acest gând este ca o luminiţă a existenţei.

Şi a adevărului.

Supapa de control.

Prin care pot să mă întorc, deşi nu pe acelaşi drum, transformat în adult.

Poate doza s-a terminat.

Şi, încet, încet, pe grafic, se observă cursul ascendent al ritmului, al ritmurilor.

Dar noile simţuri nu se grupează în zona imponderabilului, chiar din contră, o stare de apăsare, de greutate, de presiune, induce o amorţire, o îmbătrânire, la care comenzile şi mişcările răspund ca în vis.

Transa nu s-a sfârşit, dar nici trezirea n-a câştigat mult teren.

Ca şi cum aş fi la o graniţă, în fâşia neutră, a nimănui.

Ba da!

Aud prima picătură de apă.

Ca o bubuitură.

Ca o împuşcătură.

Şi mă trezesc sărind speriat de pe scaunul calcaros.

Scap lanterna şi sunetul de metal lovit pare un cuţit în acţiune.

Apoi, un alt sunet, străin de mine.

Care electrizează nervii.

Şi ridică tensiunea brusc, încât simt coama animalului ridicându-mi-se pe spinare.

Şi transpiraţia rece, încremenită în pori.

Din nou liniştea.

Mormântală, de data aceasta.

Nici inima nu se mai aude.

Nici respiraţia.

Nici apa, în tic-tacul ei uniform.

Nu ştiu cine a comandat mâinilor să se aplece.

Să găsească, sigure, lanterna.

Şi s-o aprindă, ridicându-mă brusc.

Direct spre locul cu pricina.

De unde s-a auzit mişcarea.

Dintr-una din scobiturile acelea, umbrite, neluminate atunci.

Şi paşii care mă duc mai aproape.

Tot mai aproape.

Întâi s-a văzut braţul.

Braţul scheletului.

Apoi şi craniul.

Craniul rânjit.

Cu resturi de haine.

Şi părul, încă blond, ca aurul pământului.

Cel pe care l-am simţit în calda lui înfăşurare.

Stau liniştit şi caut să înţeleg.

Ca într-un moment prelungit de reculegere.

Apoi, mă retrag, nu înainte de a-i şopti, “dormi în pace!”

1994