#28 Valea Dracului

de V. Umbreanu

Îmi plăcea Valea Dracului.

Un firicel de apă, strecurându-se printre două pante împădurite, umbroase, cu un drum forestier urcând spre culme.

Cu răcoare şi umezeală.

Cu câteva pajişti, luminând parţial valea.

Şi cu sedimenele, depuse la vărsarea în Pârâul Pietroasa.

Care creşteau an de an, în urma viiturilor de primăvară.

Aşa că, zona arăta bombată, ca o carapace de ţestoasă.

Peste care trecea drumul spre satul Pietroasa.

În luna mai, ierburile inundau cu flori şi fluturi privirea.

Tocmai de aceea le-am propus elevilor din cercul “Micii geografi, prieteni ai naturii”, să realizăm o drumeţie acolo.

Încă din faza de proiect m-au întrebat curioşi:

“- De ce i se spune aşa?”

“- Chiar este a dracului?”

Sau:

“- Îl vom întâlni pe stăpân?”

Iar răspunsurile mele, ambigui, însoţite de zâmbete, nu le satisfăceau curiozitatea.

Degeaba apelam la eventuale întâmplări locale, generatoare de superstiţii.

Ori la aspectul întunecat al văii.

În fiecare zi dinaintea excursiei îşi exprimau nerăbdarea.

Să treacă mai repede zilele.

Să vină duminica.

Şi duminica a venit.

O zi senină şi caldă de mai.

Până şi dimineaţa era mai văratică.

Întâlnirea de la şcoală, călătoria cu cele două autobuze, până la poalele munţilor, au trecut repede, cu toată nerăbdarea micilor geografi.

Chiar dacă nu veniseră toţi membrii, înşiruiţi pe drum, traversând comuna M., eram ca o grupă de soldaţi în misiune.

Cu comandantul în spate.

Localnicii, în haine de sărbătoare sobre, se pregăteau să meargă la biserică.

Prin curţi, lătrau câinii şi ţipau gâştele.

Rândunelele săgetau aerul.

Vitele, la odihnă şi ele, mugeau din grajduri.

Înaintam gălăgioşi şi noi pe străzile cu pârâiaşe.

Câte un elev întreba:

- Mai avem mult?

Răspunsul era acelaşi:

- Aveţi răbdare!

Şi aveau răbdare, dar, obţinută cu preţul nerăbdării.

Scăpaţi din chingile oraşului, cu praful, noroiul şi monotonia lui, acum se zbenguiau în voie.

În dreapta, pantele aproape dezgolite ale muntelui.

Cu şiruri, ca nişte limbi, de grohotişuri.

Pe care aterizau, câteva clipe, fluturi albaştri, cu irizaţii argintii.

Dar ierburile şi florile luau cu asalt piatra.

Şi urcau până la marginea pădurii, sus, aproape de cer.

În stânga, Valea Pietroasei curgea fredonând şi bolborosind, în albia plină de lespezi.

Printr-un dublu şir de verdeaţă: pipirig şi rogoz, piciorul-cocoşului şi nu-mă-uita.

Şi, din loc în loc, sălcii bătrâne, rămase ca nişte străjeri ai trecutului.

Înaintam într-o dezordine strunită de ţelul care întârzia să se ivească.

Până când s-au auzit tălăngile.

Mai joase în sunet, dar mai profunde, unele.

Cu tonuri, până la cele mai cristaline, ca nişte glasuri de copii, în valea fericirii, altele.

Copiii s-au oprit să le asculte.

S-au întors spre mine, întrebători.

Cum panta muntelui cobora abrupt în faţa noastră şi pârâul îl bănuiam obligat la o curbă, ca şi drumul, corul clopotelor, forţat de ecou, o luase înainte.

Am pornit într-un ultim avânt.

Nu-i mai atrăgea nici apa zglobie, nici fâneaţa, în luptă cu stâncile şlefuite de ploi.

Nici bordura pădurii, nici gâzele care zburau peste tot.

Paşii tot mai grăbiţi, dădeau grupului acum, o omogenitate de pluton militar în marş forţat.

Nu mai conta căldura sau oboseala.

Nu mai conta nici comandantul.

Primii, din frunte, nevrând să cedeze poziţia, când cei din urmă aveau să-i ajungă, au luat-o la fugă.

Apoi, şi ceilalţi.

Ultima sută de metri, cu panglica finişului, în tăişul curbei.

Îi vedeam, din mersul meu domol, acelaşi, cum îşi descarcă de naiv, interesul lor copilăresc.

Cum îşi saltă raniţele.

Cum îşi aruncă picioarele.

Cum ţipă.

Şi apoi, oprirea bruscă!

Imediat după curbă.

Şi tăcerea generală, neobişnuită.

Doar cântecul apei.

Doar scrâşnetul pietrelor sub ghetele mele.

Mă apropii.

Sudoarea mi se scurge pe frunte, apoi din sprâncene.

Mă şterg cu palmele, pe rând.

Ajung elevii, care tac în continuare.

Fără să înţeleg, pe moment.

Până când, dincolo de panta abruptă a calcarului, mi se dezvăluie peisajul, cu noutatea din el.

La surpriza căruia, copiii au rămas încremeniţi.

În faţă, într-o zonă mai largă, ca o mică depresiune, cu multe ierburi, păştea o turmă de viţei.

Unii roşii, alţii bălţaţi, toţi cu clopote.

Ale căror sunete în dezordine, le percepurăm prin ecou, încă înainte.

Dar nu turma era misterul uimirii tinerilor turişti.

Nici muzica nuanţată a tălăngilor.

Nici cerul albastru.

Nici pădurea coborâtă până la vale.

Nici depresiunea, prin care se strecura un alt pârâu.

Ci personajul din mijloc.

La nici 15 metri depărtare.

Proptit într-un toiag, ţinut cu ambele mâini.

Şi sprijinit sub bărbie.

Cu privirea fixă, spre apa învolburată.

Cu haina prea mare pentru talia sa, de un negru spălăcit.

Cu coatele sfâşiate, prin care atârnau bucăţi din căptuşeala alburie.

Cu pantalonii de aceeaşi culoare, tot prea mari şi rupţi la fund, dar fără să descopere ceva, din cauza unor petice.

Căzând în creţe spre labe, acopereau nişte bocanci scâlciaţi, cu tălpile desprinse, prin care se vedeau obielele murdare.

Pe umărul drept atârna o geantă care rămânea nemişcată, mai jos de şoldul stâng.

Presupun că, în loc de curea, avea o sfoară de cânepă, căci zdrenţe de fuiori se desprindeau din loc în loc.

Iar deasupra, trona o pălărie, mai bine zis restul unei pălării, scofâlcită şi crăpată în multe locuri.

Poate fusese maro sau verde.

Acum, căzută pe cap, arăta pe margini, un păr negru, lucios şi încâlcit, cum numai moda anilor viitori îl va egala.

Iar pielea mâinilor şi a feţei, atât cât se putea vedea, era de un negru mat, bătând în violaceu, în zona luminată de raze.

Simţind impactul momentului, care n-a durat mai mult de un minut, i-am urnit pe elevii tăcuţi, să ne continuăm mersul, ajunşi la capătul drumeţiei, şi să găsim un loc de popas. Am pornit, dar nici unul n-a mai scos un cuvânt.

Le-am făcut semn să o luăm spre dreapta, unde, pe un mic platou, la marginea pădurii, dar pe malul pârâiaşului, să realizăm tabăra.

M-au urmat aproape păşind în vârful picioarelor.

Ocolind statuia, am zis cu voce tare:

- Bună ziua!

Copiii s-au uitat speriaţi la mine, apoi şi-au îndreptat privrile spre personajul nemişcat.

Care n-a reacţionat prin nici un răspuns.

Ori gest.

Din nou m-au privit.

S-au privit, uimiţi, unul pe altul.

Şi tot într-un mers înfricoşat, ne-am îndreptat spre locul retras, pentru popas.

Am căutat să-i liniştesc, vorbind şi comportându-mă obişnuit.

Să despachetăm proviziile.

Să frecventăm tufişurile şi liziera.

Să ne spălăm în apa cristalină.

Dar, cu toţii, priveau, mereu, spre stăpânul locului, cu reţinere şi teamă, abia vorbind pe şoptite. A fost cea mai liniştită masă la iarbă verde!

Viţeii, încet-încet, păscând ici, păscând colo, s-au deplasat în josul apei şi când au dispărut dincolo de curbă, a înviat şi personajul nostru, şi, târşâindu-şi picioarele pe drumul pietros, s-a făcut nevăzut.

Abia apoi s-au înviorat elevii, discutând, punând întrebări şi comentând întâmplarea.

Ba unii mai îndrăzneţi, s-au ridicat şi, ajunşi la curbă, urmăreau, cu mâncarea în mâini, îndepărtarea turmei şi a stăpânului locului.

Până când nu s-au mai auzit nici tălăngile.

Terminând de mâncat, am strâns bagajele şi, fără să lăsăm o urmă pe iarba păscută, am urcat întunecoasa şi umeda Vale a Dracului.

1997-1998