#27 Război pe Planeta Arhaică

de V. Umbreanu

Valea se desfăşura înainte ca un culoar verde cu margini, când cenuşii-pestriţe de ciocănitoare, când de un galben pal.

Parcă era un canal secat de-o veşnicie, dar nu m-aş fi mirat să mai descopăr, pe stâncile din jur, câte un pilon metalic, de prins otgoanele vechilor ambarcaţiuni.

Cerul senin parcă era pudrat cu un praf sau cu polen, ceea ce, sub o anumită înălţime, părea o aureolă.

Înaintam prin culturile de porumb şi de floarea-soarelui, abia ridicate de-o palmă în mijlocul lunii mai.

Ici şi colo, aborigenii se opreau din prăşit, pentru a-mi urmări silueta străină acestor meleaguri.

Dar obişnuită totuşi, de câţiva ani de cercetări ornitologice.

Se roteau încet, la trecerea mea.

Şi tăcuţi, cu privirea suspicioasă, chiar neliniştitoare.

La salutul meu, mereu tăcere.

Din loc în loc, plantaţiile de plopi, cu drumurile prăfoase, cu suprafeţele de urzici.

Şi peste tot, albine şi fluturi, viespi şi păsări.

Ocolesc zonele cu tălăngi, de-o parte ori de alta a văii şerpuitoare.

Câinii lătrând.

Apoi, iarăşi liniştea.

Căldura subtropicală mă face să transpir din abundenţă.

Mai iau câte o gură de apă din sticlă.

Savurez bomboanele mentolate.

Trec de cariera de calcar unde a încetat lucrul.

Numai paznicul şi câinii care stau la umbră.

Nu mă atacă, de data aceasta!

Mă mir.

Poate li-e cald şi lor.

Sau mă recunosc de-acum unul de-al lor, după atâţia ani de expediţii.

La dreapta rămâne o plantaţie de salcâmi, în care zumzăie albinele, în jurul unui vagon cu stupi.

Apoi, încă un baraj de plopi şi am ajuns lângă peretele cu peşteri.

Nu sunt chiar peşteri, mai mult nişte excavaţii, din care localnicii au smuls calcarul pentru gropile cu var.

Sau eroziunea le-a făcut să se adâncească treptat.

De departe par cranii cu orbite groteşti, înnegrite de focurile secolelor trecute.

Şi în care mişună şopârle, căţărându-se şi dispărând prin crăpături.

Ţipete şi aripi fâlfâind.

Pentru ele am venit în această vale preistorică.

Adevărate păsări măiestre.

Cu aripile mari, aproape negre.

Cu ciocurile încovoiate la capetele câte unui gât golaş, dar cu guler alb, vulturii s-au ridicat de la cuib şi se rotesc deasupra stâncilor şi pădurii.

Ţipând, deranjaţi din viaţa lor patriarhală.

Mă trag la umbră, pe panta abruptă, cu grohotiş calcaros, cu iarba uscată foind de cosaşi şi lăcuste.

Salbe de melci atârnă pe ierburile crucificate.

Mă şterg de sudoare.

Păsările s-au repliat în depărtare.

Aerul tremură în arşiţa amiezii.

Pe partea opusă, lângă pădure, trece un câine ciobănesc greoi, cu limba scoasă.

Se-aud nişte strigăte.

Apoi, liniştea.

Câteva furnici mi se urcă pe picioare.

Mă scutur.

Un viespe uriaş se apropie ameninţător, dar dispare.

Aştept să se întoarcă vulturii la cuibul de pe stânca inaccesibilă.

Îmi pregătesc aparatele.

Şi aştept.

Aşa percep nişte foşnete, pe fondul acalmiei diurne.

Dinspre ierburi, pe panta cu stânci şi urzici.

Pauză.

Apoi iarăşi mişcare.

Tot mai aproape.

Plantele încep să se clatine, înfiorate de la bază.

Apoi, se apleacă de-o parte şi de alta, până lasă la vedere primul robot.

Cu capul lunguieţ, ieşindu-i din armură.

Cu membrele păşind lateral, într-o deplină stabilitate.

Şi coada, atârnându-i în urmă, scurtă şi ascuţită.

M-a văzut şi s-a oprit brusc.

Priveşte fix, dar parcă dincolo de mine.

Într-o nemişcare bănuitoare.

Dar caraghioasă.

Şi cum stă în pantă, aşa aplecat, alunecă încet în ierburi, fără să facă o mişcare de redresare, pentru un echilibru chiar precar.

E posibil să se răstoarne, dar nu cedează din intenţie.

Noroc în oprirea de la sine.

Dar privirea rece şi calculată nu mă slăbeşte.

Pare să se încrunte şi fixitatea capătă tonalităţi de răutate.

Dacă ar avea arme sofisticate mă aşteptam să se descarce în direcţia mea.

Cum să mă apăr?

Eu sunt vinovatul, intrusul.

Dar n-am cum să dau înapoi.

Stau şi eu nemişcat şi-i întorc privirea.

Dar, a mea, fără rea voinţă, doar a dialog.

Prin telepatie.

Trec minutele.

Situaţia se prelungeşte neplăcut şi din cauza poziţiei mele incomode.

Nici vulturii nu s-au întors.

Nimic nu schimbă situaţia.

Pare un tablou încremenit sau filmat şi oprit pe ecran.

Cineva trebuia să intervină în defecţiune.

Da, se şi aude!

Un alt sunet, identic primului, din aceeaşi direcţie.

Nişte foşnete pe fondul acalmiei.

Dinspre ierburi, pe panta cu stânci şi urzici.

Pauză.

Apoi, iarăşi mişcarea.

Tot mai aproape.

Din nou plantele încep să se clatine, înfiorate de la bază.

Apoi, se apleacă, de-o parte şi de alta, până lasă la vedere al doilea robot.

Identic primului.

Cu capul alungit, ieşindu-i din armură.

Exact în locul unde a ieşit primul.

Dar acum, mai sus, din cauza alunecării celuilalt.

Şi iarăşi, oprirea bruscă.

Şi iarăşi privirea fixă, bănuitoare.

Şi poate că, ar fi trecut alte minute bune de studiu reciproc, fiecare din armura lui, dacă

n-ar fi continuat alunecarea primului robot.

Ori o mişcare a unei pietricele i-a deranjat echilibrul.

Cert este că s-a auzit un zgomot slab.

De mai jos.

Suficient pentru acţiunea instantanee!

A celui de al doilea expediţionar.

Cu întoarcere ca de turelă.

Şi o coborâre în atac-plonjon.

Izbind armură în armură.

Cuirasă în cuirasă.

Metal în metal.

Aşa a început lupta.

Cu lovituri frontale.

Şi pauze scurte.

Cu ciocniri şi împingeri.

Din nou pauze.

Izbituri.

Pauze.

Răsturnări prin ierburi.

Echilibre.

Dezechilibre.

Pauze.

Reglări de poziţii.

Scurte.

Izbituri.

Scrâşnete.

Pauze.

Priviri ucigaşe.

Retrageri strategice.

Şi iar lovituri.

Cu plutiri peste ierburi.

Cu pernă magnetică.

Zgomot de fiare.

Pauză.

Apoi iar izbituri înfundate.

Ierburile, ca teatru de luptă.

Numai mişcări sacadate.

De atac.

De apărare.

De pândă.

Numai unghiuri retezate.

Calcule.

Reglări.

Priviri prin binoclu.

Foc!

Lovituri în plin.

Se clatină.

Cade.

Dar iar se ridică.

Şi parează.

În retragere.

Primul se tot retrage.

Dar luptând.

Al doilea tot atacă.

Fără victorii.

Şi mişcarea în spirală pare un dans nupţial.

Pare un cavaler, ce cu mijloace mecanice, face curte iubitei.

Şi posesiunea stă tocmai în mişcările-simbol.

Dar, atacurile scad în intensitate.

Şi pauzele cresc.

Privirile nu mai sunt atât de fioroase.

Iar mişcările şi-au pierdut din rigiditate.

Până când, învingătorul se întoarce şi pleacă printre ierburi.

Aplecându-le, de-o parte şi de alta.

Apoi, urmărindu-le mai departe, cum se clatină, înfiorate la bază.

Şi foşnetul, care se pierde în linişte şi pace.

Mai trec minute bune până când, parcă se trezeşte şi “învinsul”, urcând până la “cărarea” marcată.

Şi refăcând şi el drumul invers.

Încordarea îmi cedează.

Mă relaxez.

Îndrăznesc să-mi şterg transpiraţia de pe frunte şi de pe ceafă, cu batista udă.

Apoi, se-aud vulturii cum se întorc acasă.

Şi-mi amintesc de aparatele de filmat.

Ce ocazie ratată!

Dar, pe loc, găsisem şi titlul: Război pe Planeta Arhaică.

1994