#26 Măceşul de Cozia

de V. Umbreanu

Oraşele au rămas în urmă.

Autobuzul urcă pe valea îngustă.

Nu mă mai săturam de peisaje.

Fiecare curbă a şoselei descoperea noi adâncimi.

Şi fiecare zid al stâncilor, noi amănunte.

Ceaţa, care se împrăştia, clarifica pădurea.

Iar crengile lovite de bolid, zgâriau timpanul.

Nimic nu mă putea opri.

Să ajung cât mai repede în natură.

Să trec pe cărări, fără să ating stratul de rouă.

Să salut piciorul cocoşului, mereu treaz, pe lângă garduri şi pâraie.

Să mă unesc cu spuma repezişului ori a cascadei, într-un joc al veşniciei.

Am trecut de B., lăsând resturile podului din coşmarul ultimei inundaţii.

Parcă şoferul măreşte viteza, la impulsurile mele!

Ia curbele în viteză, totuşi frânează uneori.

Deşi nu întâlnim nimic pe traseu, nu circulăm pe mijlocul şoselei.

Pe stâncile din stânga, deja bate soarele.

Glasurile celorlalţi călători nici nu se aud.

Nici eforturile motorului.

Doar un zumzet continuu care certifică viaţa din jur.

Trecem pe podul unei văi, cu indicatoare albastre.

Intrăm în ultimele curbe, unde valea mare se îngustează, pereţii înalţi umbresc tot mai mult şi doar cascada dă o notă optimistă.

Apoi, orizontul se lărgeşte şi pereţii abrupţi şi albi ai muntelui se etalează impunători.

Nici nu m-am trezit din vis că maşina a şi oprit.

Cobor în trombă, cu raniţa în mână şi aştept să se îndepărteze civilizaţia.

Să rămân singur.

Iată, primii fluturi zboară!

Ei fac să adie aerul de la marginea pădurii.

Dar n-am timp acum.

Salt raniţa în spate, traversez drumul şi calea ferată îngustă şi urc la puntea de peste râu.

Mă ţin de balustrada antică şi calc cu grijă scândurile ţesute cu sârmă.

Şi trec, într-un balans ameţitor.

Apele repezi, sub mine, grăbesc la vale.

Urc panta clătinătoare şi cobor treptele pe celălalt mal.

Urmez cărarea nisipoasă, ce şerpuieşte printre arini şi urzici.

Zboară codobaturi galbene, perechi.

Şi grăbit, mă afund în lumea muntelui calcaros.

Bolovanii alburii, ieşind din pietrişul drumului.

Ferigile, crescute la tot pasul.

Gardurile dărăpănate, cu tufişuri de măceşi înfloriţi.

Ciorile sure, croncănind rar şi zburând agale.

Clopoţeii delicaţi, în iarba udă.

Mai încolo, primii bulbuci, şlefuiţi în aurul moale.

Mai departe, în visul realităţii.

Cu pârâul, zbătându-se printre stânci.

Cu trunchiurile înnegrite, în diferite poziţii.

Şi spuma efemeră, prin care se strecoară ţoiul.

Şi casele de lemn, cu cerdac, împrăştiate pe vale.

Iar dincolo, la distanţă, dar tot mai aproape, culmea falnică a muntelui.

De câţi ani urmez traseul acesta, în drum spre peşteri, cu visul de-a cerceta întreaga zonă?

Dar, atras de mirajul râurilor subterane, am tot amânat planul spontan.

De-a ataca direct muntele.

Parcă un lichid a golit vasele comunicante şi, în căldura ivită, în sfârşit, traseul: direct peste vale, escaladarea peretelui.

De emoţie mi s-a acutizat foamea, care golea de câteva minute rezervele de energie.

Dar acum, hotărârea fiind luată, m-am oprit.

Şi, întors spre munte, am coborât privirea spre masa care se întrevedea la câţiva paşi.

Masa stâncoasă şi scaunele la fel.

Numai bune pentru popas.

Cobor spre pârâu, după ce mi-am eliberat umerii.

Păsările zboară şi lovesc din cozi, parcă supărate de deranj, când se opresc.

Apa rece şi moale îmi scaldă faţa şi braţele.

Apoi mă întorc la bagaj.

Şi, în jumătatea de oră următoare, în tihnă şi încântare, au dispărut în creuzet, şi ouăle şi slănina, şi ceapa şi pâinea, şi biscuiţii şi gemul, şi apa, aşa încât, am rămas cu privirea pironită spre pereţii albi, cu trasee de verdeaţă şerpuitoare căţărându-se spre culmi.

Şi poate, mai departe, spre albastrul marin al cerului.

Abia acum constat liniştea.

Râul nu se mai aude.

Ciorile au dispărut.

Nici inima nu mai bate să se spargă.

Hotărârea a fost luată, iar acum stau în reculegerea de dinaintea atacului.

Filmele cu celelalte escaladări se interferează.

Palmele se umezesc.

Pulpele se contractă.

Dar privirea caută calmă, înainte, în labirintul aproape vertical, traseul.

În mişcări de la stânga la dreapta şi înapoi, ca în adevărate razii, instinctul caută.

Caută.

N-au trecut multe minute, poate nici chiar unul, dar timpul părea mai mult.

Până ochii s-au oprit într-o porţiune ca de torent, cu partea de con ca un tăpşan cu păşune, cu cea de coridor îngust înghesuită de tufişuri, iar sus, pe o surplombă enormă, cavalcada de stânci a trecutului.

Ruptă şi aglomerată.

Haotică şi atrăgătoare.

Aşa a început aventura.

Deja nu mai eram eu, cel cunoscut, de care puteam răspunde.

Şi pe care-l puteam legitima.

Forţe noi, dar străine, mi-au invadat culoarele.

Simţuri neobişnuite înregistrau mediul.

Paşi mecanici răspundeau comenzilor.

De-a lua raniţa în spate.

De-a trece râul vijelios.

( Şi ce-i dacă a intrat apă într-unul dintre bocanci?)

De-a călca iarba pe care se mai vedea roua.

De-a înainta, în pas uniform, pe panta domoală.

Primele picături de sudoare cântăreau mai mult decât toate celelalte semne.

Nu mai vedeam nici flori, nici cer albastru, nici păsări.

Unde au dispărut fluturii?

Raniţa pare un rezervor.

Toiagul din mână, detector de radiaţii.

Ochii, celule de radar.

Iar creierul, un invadator de demult, pierdut de trupa primei invazii.

Ajuns la ascensor, mă caţăr de stânci şi arbuşti.

Ocolesc şi revin.

Mă prind de smocurile de iarbă.

(Parcă e şi garofiţa bărbii ungurului!)

Pe palme au apărut primele zgârieturi.

Sudoarea se şterge mecanic cu umerii,

de-o parte şi alta a frunţii.

Tot mai sus.

Până la primele stânci, care atârnă aproape în gol.

Acolo fac primul popas.

Şi gâfâi.

Şi primul cârcel.

La pulpa din dreapta, mai slabă.

Apoi pătrund pe tabla de şah a haosului.

Şi mă trezesc din transă.

Cu uimirea în faţa peisajului selenar.

Patrate.

Romburi.

Paralelipipede.

Trapeze.

Cilindri.

Sfere.

Piramide.

Octogoane.

Multigoane.

Amestecate.

Rupte.

Ciocnite.

Înclinate.

Amestecate.

Într-un infern mut al prăbuşirii.

Şi tăcerea.

Şi căldura.

Şi teama.

Că totul ar putea porni la vale.

Într-o avalanşă.

Trec minute de nemişcare.

Şi de linişte.

Doar vântul, pornit nu ştiu când, înclină tufişurile răspândite ici-colo, printre crăpături.

Măceşii.

Înclinaţi, aplecaţi, parcă într-o smerenie geologică, rezistentă în faţa stihiei.

Fac primii paşi ca patruped.

Să nu alunec.

Să mă asigur de o poticnire.

Ori o mişcare greşită.

Sau…

Mă opresc iar.

Vântul îmi usucă sudoarea.

Aştept.

Cântăresc situaţia.

Mai fac paşi.

În stânga, în dreapta.

Urmăresc fisurile.

Să pot înainta.

Măceşii sunt numai resturi!

Abia acum observ.

Cu ramurile rupte, chircite, ieşind dintre blocuri, parcă cer ajutor.

Cum le clatină vântul!

Sub tălpi se mişcă o placă şi se desprinde, sărind în salturi tot mai mari.

Mă opresc speriat.

Bubuind în jos, dispare în vegetaţie.

Şi urletul i se pierde departe.

O altă sudoare îmi iese.

De parcă porii s-au dilatat şi apa sărată ţâşneşte afară.

Se scurge peste sprâncene şi se varsă peste globii oculari.

Usturimea mă orbeşte încât vreau să ajung la apa din raniţă, să mă spăl.

Dar mişcarea bruscă mă dezechilibrează şi iar a pornit o stâncă!

Mai mare!

Întâmplător, s-a oprit la fel de rapid.

Am învăţat.

Cu grijă, îmi eliberez spatele, extrag sticla şi îmi limpezesc faţa şi privirea.

Iau şi o gură lacomă, apoi, la loc.

Mai urc prudent şi orizontul devine mai larg.

Deşi tot în patru labe, ridic privirea şi, în sfârşit, surâd.

De parcă greul a trecut şi teama nu mai există.

Iar de pericol, nici urmă.

La nici zece paşi, între nişte colţi uriaşi, cu mase de stâncă îngrămădite ad-hoc, flutură ca un steag un măceş cu o ramură înflorită.

Pe fondul de smarald şi de argintiu, în adierea uşoară a brizei, florile roşii, cu petalele uşor răsucite, poate atunci deschise, aşa păreau de proaspete, se legănau în dans.

Erau flori de stâncă, aşa erau de încastrate crengile în golul întunecat!

Dar armura de calcar, cu zale şi plăci, cu talere şi scuturi, avertizează la prudenţă.

Dar, deşertul îşi întisese capcana, floarea de cactus.

Acesta era şi mobilul care mi-a golit vasele comunicante şi, în căldura ivită, s-a hotărât, în sfârşit, traseul: direct peste vale, escaladarea peretelui.

Precum ţareviciul căutând, somnambul, floarea de piatră!

Cu asemenea far înainte, centimetru cu centimetru, cu cele patru picioare, cu cele patru mâini, mă apropii de ţintă.

Mă sprijin cu tălpile.

Mă prind cu palmele.

Fără să simt zgârieturile.

De la coate.

Ori de la genunchi.

Mai aproape.

Ridic iarăşi privirea.

Petalele, nu roşu aprins, ci roz aprins, parcă au aspect de ceară.

Se văd albinele cum zboară în jur.

Şi boarea le clatină şi le face să greşească ţinta.

Îmi plec din nou capul şi reiau târârea.

Parcă o forţă mă trage înapoi.

Şi crampoanele alunecă, scapă pe suprafaţa netedă a geometriei.

Raniţa îşi schimbă mereu poziţia.

Dintr-o dată alunec şi abia reuşesc să opresc dezastrul căderii.

Dar colţurile au mai muşcat cărnurile.

O tibie ţipă de durere profundă.

Culcat pe-o parte, îmi ridic pantalonul şi urmăresc de la distanţă rana.

Şi picăturile de sânge cum se scurg încet, coagulându-se.

Mă redresez şi recâştig terenul.

Mai aproape, totuşi.

Se văd acum picături de rouă pe flori.

Şi insectele cum se adapă lacome.

Întind mâna stângă, dintr-o poziţie precară, şi, când să ating floarea cea mai apropiată, vântul mi-o ia şi urmează noua dezechilibrare.

În disperare de cauză, prind ramura cu spini.

Aceştia îmi intră în palmă.

În cea dreaptă.

De durere ţip şi smucitura care urmează, modifică brusc, de pe un picior pe altul, greutatea.

Iar stâncile, atât aşteptau!

Ca la un cutremur, huruind şi pufnind, zdrăngănind din toate adâncurile, s-au pus în mişcare, crescând, alunecând, schimbându-se din vechile stări.

Şi, în fracţiuni de secundă, cea de deasupra porni vijelios la vale!

Şi acum, retrăind filmul, mă mir cum am rămas în viaţă?!

Ştiu că m-a lovit în plin!

Deşi, palma stângă, în mod reflex, i se postă înainte.

Împreună cu ambii genunchi.

Tot reflex!

Ce mai contează că mi-a julit pielea, la unul, până la os!

Văd şi acum, micul şuvoi roşu, împroşcând stânca şi prelingându-se sub ea,

într-o scobitură.

Poate norocul a stat în tălpile găsind sprijin, sprijin ferm, fără nici o clătinare.

Pentru că totul a încremenit.

Într-un nou echilibru.

Poate norocul a stat în vreo blocare nesperată, în fulgerătoarea desfăşurare a evenimentelor.

Altfel, cum să pot rezista, atât de mult, oprind iureşul?

Transformat în clepsidră, prin strâmtoarea mea, timpul nu mai curgea.

Doar sudoarea şi sângele.

Dar, deşi l-am simţit cald în şosetă, i s-a slăbit pulsul.

Forţele, încă, îmi erau destule.

Să susţin muntele!

Dar, mă dureau braţele şi genunchii.

Şi fruntea, încordată, stătea să plesnească.

Tălpile, parcă, începeau să cedeze.

În rol de uriaş, n-aveam sorţi de izbândă!

Şi, precum a pornit, aşa a şi continuat.

Nu ştiu dacă gândul meu, conştient şi înspăimântat, a dat ordinul.

Cred că nu.

Oricum, cu o iuţeală de care nu ştiam că sunt în stare, m-am smuls din faţa monstrului mineral, într-o parte.

Şi apoi, printr-un lanţ de salturi, mai departe şi mai departe!

Cu forţe nebănuite şi precizie uimitoare, de tip animal.

Iar în acest timp, tone şi tone de rocă, eliberate ca într-o cutremurare plutonică, într-o întrecere de mase şi de volume, de greutăţi şi densităţi, de sunete ale unui alt univers, curgeau la vale.

Măturând şi zdrobind.

Cioplind şi ascuţind.

Şlefuind şi ducând.

Piatră şi lemn.

Urlet şi praf.

Mereu la vale, tot mai departe.

Unde, în groaza mea, speram să nu dea de nici o fiinţă omenească.

Şi, în liniştea în sfârşit instaurată, primul gând, primul gând personal, conştient că este al meu, a fost cel care a recunoscut specia plantei buclucaşe.

Măceşul de Cozia!

1994