#25 Groapa cu cadavre

de V. Umbreanu

Practica agricolă nu este o treabă simplă.

Adică, te duci cu elevii la câmp sau la magazie şi le dai de lucru.

Se mai joacă dar şi lucrează.

Apoi, dai note şi gata!

Importanţa o deduc de la sine.

Poate că aşa procedează cei mai mulţi.

Poate, cum am aflat de la alţii.

Dar eu nu procedez aşa.

Nu procedez aşa din cauza experienţei, a experienţei de elev.

Îmi amintesc de vacanţele din clasele V-VII când, în campanii de vară, mergeam la cules spice.

Încolonaţi, cu drapele în frunte, în sunete de trompete şi tobe, mărşăluiam până la mirişte.

Drumul de ţară, cu mult praf, ne făcea să ne acoperim încălţămintea cu pudra cenuşie.

Transpiraţi din cauza arşiţei, când ne opream, aveam fâşii murdare pe faţă şi pe braţe.

Imediat începea activitatea.

La grămadă.

Fiecare culegea spicele şi le depozita în ce avea: unul o sacoşă, altul un sac sau un coş.

Ne repezeam să le găsim.

Era o hărmălaie la început, generală.

Apoi, treptat, se făcea linişte.

Nu se mai auzeau glasurile copiilor, ci numai ale supraveghetorilor, instructori sau dascăli.

Oboseala şi setea îşi arătau efectul.

Ca să nu mai spun de celelalte necesităţi.

Razele soarelui ne loveau creştetul, ne pârjoleau faţa şi braţele, nepregătiţi pentru orele de muncă.

Totul se transforma într-un coşmar.

La sfârşit, nu ştiam ce să facem cu produsul.

Nici comandanţii nu ştiau cum să procedeze.

Le lăsăm grămadă sau le cărăm la şcoală?

Drumul înapoi era groaznic.

Însetaţi, obosiţi, murdari, unii răniţi la degete, ne târam ca un convoi de prizonieri.

Dar, bine că au trecut anii!

Acum, ca profesor, organizez cât mai bine şi cât mai plăcut, activităţile practice.

Deplasările, lucrările şi pauzele, pe măsura vârstei şi a interesului.

Am grijă de integritatea fizică şi psihică a elevilor.

Circulăm corect, ne purtăm civilizat, salutăm localnicii.

Glumim.

Admirăm natura.

Discutăm.

Explic şi urmăresc realizarea convin-gerilor.

Particip alături de ei la lucrări, ajutându-i.

Răspund la întrebări.

La orice întrebare!

Ca şi acum.

După ce ne-am oprit la izvorul de lângă cimitir, la umbra bătrânei sălcii pletoase, unul dintre elevi m-a întrebat despre norii care plutesc precum corăbiile.

Deasupra noastră, cerul senin cu o armată de nori cumulus.

Pufoşi, dispersaţi, cam de aceeaşi mărime, se deplasează lent către răsărit.

- De ce sunt la aceeaşi înălţime?

Aceasta a fost întrebarea.

Deplasându-ne în grup, pe drumul pustiu, cu noroiul uscat în valuri paralele, după cum a fost traficul, am găsit împreună răspunsul.

Ne-au ajutat cunoştinţele de fizică legate de gravitaţie, dar şi cele de geografie cu privire la distanţa de la Atlantic şi de diferenţele de presiune atmosferică.

De-o parte şi de alta, localnicii prăşeau porumbul şi sfecla de zahăr.

Pe un fir de telefon, cânta un sfrâncioc.

O fetiţă a adus o plantă înflorită.

- Rapiţa!

Departe, se vede un tren de marfă, deplasându-se încet.

Când ajungem în zona grajdurilor ne întâmpină mirosul de gunoi.

Şi un căţel lătrând, de la cabina cântarului.

Trecem calea ferată şi apoi, pe un podeţ, pârâul.

Băieţii dau cu pietre în apă, speriind broaştele.

Pe margini se mai văd stânjenei de baltă înfloriţi.

Ajungem lângă lotul şcolar, unde vom efectua prima praşilă la porumb.

Printre rânduri s-a realizat lucrarea cu cultivatorul, noi trebuind s-o terminăm pe rânduri.

E amiază.

Căldura, ca vara, ne-a înfierbântat.

Copiii, după trei ore, au plecat acasă să se schimbe, să-şi ia mâncarea şi sapele.

Acum, pe terasa Arieşului, în iarba plină de flori, ne luăm amiaza.

Ne-am spălat mâinile în pârâu.

Grupaţi câte 2-3, după preferinţe, mănâncă în linişte.

Doar câte-o şoaptă se aude.

În catedrala naturii au cel mai curat respect.

O ciocârlie se înalţă în tăriile cerului, cântând.

Trilurile mă impesionează.

O urmăresc până nu se mai vede.

La marginea grupului, lângă un măceş înflorit, îmi consum pâinea cu unt.

Pălăria de pânză cu cozoroc mă protejează de razele intense.

Şi elevii şi-au adus, fiecare, ceva.

Privirea liberă înregistrează împreju-rimile.

Terenurile agricole, în faţă, dincolo de calea ferată.

În stânga, oraşul, cu praful de ciment lăsându-se în valuri.

În dreapta, alte valuri de aer poluat, cu rugina combinatului metalurgic.

Doar dincolo de Arieş, departe, râpele cu fâşii înverzite ale Câmpiei Transilvaniei:

livezi, vii, plantaţii de pini şi ierburi.

Ca nişte pete albe, căsuţele cătunului Hărcani.

Dintr-o dată, în spatele nostru, se precipită hărmălaia.

Surprinşi, elevi şi profesor, se întorc să vadă spectacolul.

Trei căruţe cu coviltir, înaintează la pas, pe drumul de ţară.

Caii, slabi şi păroşi, trag din greu, sub ameninţarea bâtelor.

Câinii, legaţi cu sârme, se ascund la umbra vehiculelor.

Bărbaţi păroşi, cu mutrele fioroase, discută într-o limbă aspră cu consoartele lor.

Ciorchinii de puradei atârnă pe margini.

Deodată, câţiva flăcăiandri, se desprind din mers de alai şi-o iau la fugă înainte, pe drumul prăfuit.

Pulpanele hainelor, prea mari şi zdrenţuite, flutură împrejur.

Părul lor lăţos face valuri negre pe fondul albastru sau verde.

Ţipă ca la o victorie.

Se întrec într-un concurs ad-hoc.

Unde aleargă?

Spre ce finiş, necunoscut de noi?

De cealaltă parte a drumului o cotesc şi se năpustesc asupra prăzii.

Acum îmi amintesc!

Acolo este groapa cu cadavre.

De câţiva ani s-a amenajat pentru animalele moarte, de la grajduri.

Cu un spaţiu subteran betonat, în care se ajunge printr-o trapă patrată.

Ţâncii au dispărut în interior.

Noi, ridicaţi în picioare, urmărim, cu sufletul la gură, evenimentul.

Căruţele s-au oprit şi toată lumea aşteaptă.

Femeile şi bărbaţii au coborât şi-şi dezmorţesc trupurile.

Câteva persoane se uşurează, fără nici o jenă.

Elevii, surprinşi, comentează în şoaptă.

Din adâncul adăpostului se aud glasuri entuziaste şi certuri.

Bucăţi de animale zboară afară!

Nu ne vine să credem, când vedem realitatea!

Bulibaşa, din primul vehicul, dă un ordin răspicat.

Vânătorii apar din adânc şi înşfacă prada.

Râd în timp ce se târăsc spre căruţe.

Femeile îi întâmpină şi preiau hălcile.

Câinii, înfometaţi, latră, zbătându-se în sârme.

În câteva clipe, cu toţii se urcă la locurile lor şi convoiul se pune în mişcare.

Ajunşi în partea de sus a pantei, urmărind drumul care coboară, căruţele prind viteză.

Caii, în galop, sunt ameninţaţi de locuinţele grele, supraîncărcate.

În spate, baloturi de paie şi fân, umflă, ca nişte buboaie, atelajele.

Petecele de la coviltire amintesc de vele flendurite şi cârpăcite.

Chiuiturile se mai aud o vreme, apoi liniştea se instalează din nou.

Cele trei căruţe se micşorează, îndepărtându-se către oraş.

O pală de vânt aduce mirosul greu dinspre groapă.

În sfârşit, ne aşezăm în iarbă, dar pofta de mâncare ni s-a diminuat.

Copiii comentează, minunându-se.

Mai avem puţin şi ne apucăm de lucru.

Dar întâmplarea la care am asistat, ne va urmări, pe toţi poate, toată viaţa.

2002