#24 Sub escortă

de V. Umbreanu

Era o seară obişnuită.

În fotoliu, aşezat comod, eram adâncit în lectura volumului “Cuceritorii preriei”, a scriitoarei Willa Cather.

Credeam că nici un cutremur nu m-ar fi putut rupe din participarea la acţiune.

Dar, mă înşelam, ca de obicei, în siguranţa momentului.

O bătaie în uşa de la bucătărie, insistentă, deşi discretă, mi-a întrerupt aventura.

Mă ridic, pun semnul la pagina 55, ultimul paragraf, unde şi “Alexandra citea”, trec prin antreul întunecat, ajung în bucătăria în beznă, aprind numai becul de afară, de pe terasă şi, dând perdeaua de-o parte, îl zăresc pe prietenul X. aşteptând.

Aprind şi în bucătărie, fac zăvorul să culiseze, înlătur şi cârligul de rezervă, deschid uşa interioară, ridic şi cârligul de la uşa cu plasă de sârmă şi, uimit de vizita neaşteptată la aşa oră, îl învit înăuntru, aplicând în sens invers “închiderea graniţei”.

Acţionez întrerupătorul pentru afară şi luăm loc, unul în faţa celuilalt: el pe canapeaua de la perete, lângă sobă, eu pe un scaun de lângă masă.

X., agitat, îşi cere scuze de deranj şi exclamă cu năduf:

- M-am certat cu nevasta şi ne despărţim!

Şi continuă, fără să pot comenta:

- Vino să-mi ajuţi la împărţirea mobilei!

Am rămas uimit.

Nu de povestea cu cearta, pentru că nu era prima, cât de hotărârea luată.

În minutele următoare, discuţia s-a încins, au apărut tot felul de amănunte, cu răbufniri şi acuzaţii, nelipsind nici expresii “mai pipărate”, la adresa liniei genetice a consoartei.

Deşi s-a mai liniştit, a rămas ferm pe poziţie, aşa că, m-am îmbrăcat cu pulovărul roşu, gata să pun în practică proverbul că “prietenul la nevoie se cunoaşte”.

Am trecut în camera mamei pentru a o anunţa că ies, pentru câteva minute, cu prietenul meu, fără să-i dau şi explicaţii, şi am ieşit prin antreu, trântind uşa cu yală.

Ca niciodată, pe străzile întunecate, spre locuinţa prietenului, am tăcut amândoi.

Paşii apăsaţi şi grei, de-o parte.

Paşii supli şi uşori, de alta.

Iată-ne ajunşi.

Intrăm în curte în momentul în care, la camera din faţă a casei, perdeaua mişcându-se, ne-a semnalat că suntem urmăriţi.

Ocolim şi ajungem în spatele casei unde, la lumina unui bec, prietenul scoate o cheie, descuie uşa bucătăriei şi intrăm într-un adevărat depozit de mobilă.

Evidenţa era clară: soţii împărţiseră deja o parte a bogăţiilor conjugale şi în încăperea destul de strâmtă, mese, măsuţe, scaune, fotolii, lenjerie de pat, haine de iarnă, ustensile de pescuit, şi alte obiecte, abia dacă ne permiteau să ne găsim loc.

Uşa spre dormitor şi cea spre antreu erau blocate şi încuiate, cheile scoase şi puse, ostentativ, de către stăpân, pe soba stinsă.

Aşa ne-am început activitatea.

El, nervos, trântind şi vorbind cât mai tare, pentru a domina inamicul de cealaltă parte a graniţelor proaspăt trasate.

Eu, preocupat şi încordat, încercând să temperez zelul excesiv al partenerului.

Multă treabă nu am făcut în minutele acelea, doar că am stratificat unele obiecte, lărgind căile de acces.

Şi nescăpând niciodată prilejul de a-l face să reducă tensiunea, până a nu ajunge la măsuri mai radicale, cum ameninţa din când în când.

La un moment dat, nemaiavând ce face, şi cam obosiţi, mai mult de încărcătura nervoasă a serii, ne-am aşezat pe ceva.

Şi poate că în tăcerea care a urmat, s-ar fi observat un reflux al stărilor, dacă n-ar fi explodat universul de afară.

Ţipete.

Urlete.

Înjurături.

Glasuri de bărbaţi şi de femei, într-un paroxism greu de imaginat pentru viaţa mea, intrată de un timp pe un curs de normalitate.

Lovituri de obiecte metalice, zăngănituri, încercări de a forţa uşa bucătăriei, închisă de la început, de inspiraţia prietenului meu.

- Au venit cu toţii! exclamă iarăşi nervos.

- Vor să mă scoată afară din casă!

- Le trebuie avere!

Am căutat să-l liniştesc, dar pe mine cine avea să mă liniştească?

- Ieşiţi afară, ticăloşilor!

- Hoţilor!

- Vă trebuie avere?

Întrebări.

Exclamaţii.

Învinuiri.

Înjurături.

Pe lângă numele prietenului meu erau vehiculate şi ale mele şi ale părinţilor mei!

Recunoşteam glasurile soţiei şi socrilor lui X., într-o sarabandă a nervilor şi vulgarităţii.

Prietenul meu puse mâna pe un topor, adus din cămară.

Colţii unei furci pătrunseră între canat şi uşă.

Ameninţări cu moartea se încrucişau cu învinuiri şi cuvinte murdare.

Eram speriat de-a binelea!

Nu mai fusesem pus într-o asemenea situaţie.

Parcă eram doi locatari într-o cuşcă vulnerabilă.

Prietenul meu, când se repezea la uşă, s-o deschidă, să iasă la luptă cu toporul, răspunzându-le vehement cu gloanţe verbale, pe măsura atacurilor, când stătea rezemat de perete, blocat de braţele-mi ferme şi puternice, irigate de forţe pe care mi le recunoşteam.

Iar de afară, asediul continua în reprize, cu pauze tot mai mari, din cauza energiilor pe cale de epuizare.

Aşa am ajuns la parlamentări.

Din exterior, un glas mai temperat, în care l-am recunoscut pe cumnatul lui X.

Din interior, eu bineînţeles, care nimerisem ca un şoarece în cursă.

Doi raţionalişti, cu steaguri albe.

Şi aşa, prin uşa închisă, deşi încă ameninţată de forţele obscure ale speciei, am ajuns la explicaţii.

Eu, justificând-mi rolul, de personaj neutru.

El, în numele unor relaţii familiale în criză.

Ştiam că se depăşise pragul critic.

Abia acum îmi ştergeam fruntea udă.

Abia acum descopeream aventura în care intrasem.

Şi tot eu am propus soluţia.

Să fie chemat un slujitor al legilor, un miliţian, pentru a putea să părăsesc, onorabil, domeniul disputat de reprezentanţii celor două clanuri.

Parlamentarul de dincolo de graniţă a acceptat.

În liniştea nesigură a armistiţiului, eu şi prietenul meu, abătut, dar relativ calmat, cu securea războiului alături, neînsângerată de data aceasta, gustam nivelul tot mai scăzut al adrenalinei.

De cealaltă parte, doar glasuri feminine mai agitau balta nopţii.

Poate nemulţumite de oprirea ostilităţilor.

Şi de nerealizarea unor puncte din plan.

Aşa se scurgea timpul aşteptării.

Prietenul meu nici nu îndrăznea să mă privească, ce să mai zic de cuvinte.

Stătea dărâmat pe un scaun, îmbătrânit brusc, într-o seară de vară.

Destul de târziu s-a animat zona exterioară.

Un glas străin puse o întrebare:

“- Unde sunt?”

S-a auzit apoi o bătaie în uşă şi cuvintele:”Puteţi ieşi!”

Prietenul meu, ridicându-se greoi, luă mănunchiul de chei, o găsi pe cea cu pricina şi deschise.

Afară, un miliţian ne luă în primire.

X. închise iarăşi locuinţa lui redusă şi, sub escortă, am părăsit domiciliul.

Membrii familiei dominatoare ocupau toată curtea, înarmaţi ca la răscoală: furci, bâte, mături, priviri întunecate.

Şi cuvinte, bineînţeles, adresate subsemnatului:

- Hoţule, ţi-a trebuit mobilă!?

- Neam de tâlhari!

Învinuirile curgeau ca într-un torent abject al degradării umane.

Sau nici a acestui nivel?

Doar cumnatul lui X. făcea excepţie, conducându-ne spre poartă, cerându-şi şi scuze pentru tot.

Pe străduţă, vecinii la porţi, priveau finalul unui spectacol şi, poate, uimiţi de prezenţa mea neaşteptată.

Pe drumul spre casă, reprezentantul legii, care mă cunoştea, mi-a pus o surprinzătoare întrebare retorică:

- De ce frecventaţi asemenea familii, domnule profesor?

Degeaba i-am explicat împrejurările, remarca mă urmărea ca o arsură.

La câţiva paşi, în urmă, venea, cam pierdut, prietenul meu, pe care urma să-l găzduiesc o noapte.

Sau, cine ştie!

În dreptul Miliţiei, ne-am despărţit de reprezentantul-filozof, cu mulţumirile de rigoare.

Şi învăţămintele.

Niciodată prea târzii.

În seara aceea n-am reluat lectura volumului.

Fără să mai cinăm, aproape epuizaţi de piesa jucată pe viu, ne-am culcat în cele două paturi apropiate.

Surprinzător, prietenul meu a adormit instantaneu.

Eu însă, timp îndelungat, am întors, pe o parte şi pe alta, tablourile încă vii ale serii şi, mai ales, cu revenirea remarcii înţelepte, de sub escortă.

2000