#23 Antiopa
de V. Umbreanu
- Drum bun şi ai grijă de tine!
Astfel îmi urează mama la despărţire.
Mă aplec şi-i sărut obrajii fiului meu, lăsându-l în seama bunicii.
Rucsacul cu cadru metalic îmi ajunge în spate.
Plin.
Plin cu haine, hrană rece şi mai ales cu ustensilele mele de colecţionar.
Trăiesc în al treilea an cu noua pasiune.
Fluturii.
Din bucătărie trecem în antreu şi ieşim pe trotuar.
Fiul mă conduce până la poartă.
De pe trotuar mă mai întorc şi-i fac un semn cu palma stângă.
La fereastra mamei, perdeaua este dată de-o parte şi-mi face semne.
Ştiu că are ochii în lacrimi.
Gata.
Am plecat.
Am plecat într-o excursie în Munţii Apuseni.
M-am alipit elevilor unei şcoli din împrejurimi.
Pentru prima parte a excursiei lor.
Mă simt în formă.
În formă sportivă, dar şi mentală.
Ghetele uşoare şi pantalonii de doc.
Ajung pe străduţa care duce la gară.
E miezul zilei.
A unei zile de sfârşit de iulie.
Senin şi cald.
Paşii repezi şi uşori.
Mânecile scurte ale cămăşii flutură ca nişte aripioare.
În faţă, un fluture!
Zboară lin, planând fără grijă.
La semiînălţime.
Nici nu am timp de gândire.
Rucsacul ajunge jos.
Şnururile.
Plasa.
Mă întorc şi-l văd.
La câţiva metri.
Zbor.
Zbor, şi-l ajung.
O voltă.
Mânerul răsucit.
Se zbate.
Se zbate în plasă!
Abia acum, emoţia liberă mă inundă peste tot.
Cu atenţie, îl localizez.
Aşa, cu aripile adunate.
Apoi, presiunea la torace.
Câteva zeci de secunde până, lăsat liber, nu se mai mişcă.
Mă întorc la rucsac şi-l iau în spate.
Cu plasa în mâna dreaptă, revin acasă.
Cu paşi repezi, revin acasă.
Am timp.
Am timp, dacă mă grăbesc.
Deschid uşa şi, precipitat, apare fiul meu, întrebându-mă:
- Ce-ai uitat?
- Nimic, am prins un fluture pe stradă şi vreau să-l prepar!
Mă debarasez de bagaj şi aduc pe masa din bucătărie cele necesare.
Presa cu benzile.
Acele entomologice.
Acul de manevră.
Scot captura şi i-o arăt.
- Este fluturele cu reflexe, exclamă uimit elevul meu!
- Da, este Apatura ilia, primul din colecţie!
În timp ce-l fixez în presă, fiul meu o anunţă şi pe bunică-sa, care întreba ce se întâmplă.
Termin repede şi pun materialele la locul lor, în dulap.
Cu rucsacul în spate, mă grăbesc spre staţia c.f.r.
Rămas bun!
Curtea.
Străzile.
Gara.
Excursionştii cu profesorul de chimie, în aşteptarea trenului.
Discuţii şi emoţii.
Ca la început.
Trenul intră în viteză şi frânează brusc.
Urcăm şi ne găsim locuri.
Privesc pe geam.
Privesc şi recunosc peisajele.
Dar, îmi plac, indiferent cât de frecvent călătoresc.
Le simt, mereu, ale mele, în proprietatea temporală a existenţei.
Celelalte etape s-au scurs ca în vis.
Schimbarea trenului.
Coborârea la Poieni.
Deplasarea pe Valea Iadei până la cabană.
Cabana Stâna de Vale.
Acolo, ridicarea corturilor şi pregătirea pentru noapte.
Particip şi eu, ca orice membru al grupului.
Apoi, odihna, somnul meritat.
A doua zi, deplasări în jurul cabanei.
Singur.
Singur, cu raniţa mică în spate.
Dar cu plasa, în acţiune.
Cam dezamăgit, seara.
Deşi vară, aerul răcoros n-a permis fluturilor să zboare, animând ierburile.
Nu-i nimic, mai am câteva zile la dispoziţie.
Seara, au ajuns şi elevii dintr-o drumeţie în împrejurimi.
După cină am stat cu toţii la un foc de tabără.
M-am dus la culcare mai devreme.
Dimineaţa vom părăsi zona şi excursionştii vor ridica tabăra la Izvoarele Someşului Cald, de unde vor face trasee în jur, în special Cetăţile Ponorului şi Padiş.
Totul a decurs conform planului.
Micul dejun.
Împachetarea corturilor.
Deplasarea.
Cuvintele sunt prea sărace.
Sunt prea sărace pentru ceea ce vedem.
Doar privirile şi emoţiile contează.
Doar ele cimentează trăirile în amintiri.
Spre seară, ajunşi în zona propusă, conducătorul alege panta uşoară pentru corturi.
La marginea pădurii.
În timp ce elevii lucrează de zor, eu dau o raită, cu plasa şi trusa pregătită pentru capturi.
Din nou, faună săracă în lepidoptere.
Cele câteva plicuri folosite, ajung în cutie, sub perna de vată.
Mă hotărăsc.
Mă hotărăsc să renunţ şi să revin acasă.
Anunţ profesorul şi-i explic motivul.
Ei vor rămâne încă vreo zece zile.
Mă culc şi adorm repede, deşi afară, elevii cântă în jurul focului.
Mă trezesc devreme şi-mi încarc bateriile cu energii.
Pâine, slănină şi ceapă.
Toţi dorm.
Beau apă şi-mi fac bagajele.
Când ridic ancora şi ies din cort ceasul arată ora 6.
Merg după marcaj.
Am şi broşura cu Munţii Apuseni.
Răcoarea dimineţii şi antrenamentul mă fac să mă deplasez rapid.
În timp ce paşii parcurg automat etapele, privirea, după descoperirea semnelor, caută fluturi.
Deşi roua s-a evaporat destul de repede, aceştia nu-şi fac apariţia cât m-am aşteptat.
Aşa am ajuns pe o coamă, de unde, jos, se vede o peşteră.
Cobor în viteză cărarea pe curbele ei şi ajung repede lângă intrarea în peşteră.
Două pâraie îşi sună parcursul printre stânci.
Trei tineri fac popas alături.
Unul dintre ei, se ridică surprins şi, bucuros, mă salută.
- Bună ziua, domnule profesor!
Surprins şi eu, îi răspund:
- Bună ziua!
Apoi, îmi explică cine este şi de ce mă cunoaşte.
Este nepotul unui prieten din copilărie.
Îi explic motivul prezenţei mele şi intru în peşteră.
Meticulos, studiez pereţii, de-o parte şi de alta.
Descopăr fluturi.
Fluturi nocturni, care, ziua, ocupă volumul ocrotitor al peşterii.
Colectez în plicuri şi pe ace.
În stânga, printre fragmentele minerale, descopăr cioburi, cioburi de vase.
Iată, ce întâlnire!
Întâlnirea, după mii de ani de civilizaţie!
Ies din peşteră şi-mi umplu plosca din pârâu, apoi îmi iau rămas bun de la tinerii drumeţi.
- Unde veţi înopta? mă ajunge din urmă curiozitatea consăteanului.
- Acasă!
Urc panta, după marcaj, în ritm susţinut.
Ajuns pe coamă, puţin transpirat, mă întorc şi privesc în vale.
Un strigăt urcă, împreună cu ecoul, până la mine.
Le fac semne cu mâna şi aleg cărarea mai departe.
De aici, mai mult pe înălţimi, cu puţine coborâşuri, traseele turistice se ramifică.
Unele, spre Cetăţile Ponorului.
Altele, spre Padiş.
Eu îl aleg pe cel spre Peştera Scărişoara.
Urc şi cobor.
Urc şi cobor pantele.
Acolo mai jos, pădurile.
Aici, doar păşunile.
Şi vântul.
Vântul, care bate continuu.
După un timp, nici nu mai transpir.
Dar, nici nu beau apă.
Cerul senin, fără nici un nor, mi-e deasupra ca o umbrelă.
O umbrelă, prin spărtura căreia, soarele, puţin trecut de amiază, încălzeşte făptura.
Merg de câteva ore.
Merg de câteva ore, ca într-o pustietate.
Nici fluturi, nici păsări.
Şi nici oameni!
Ce interesant!
Doar semnele, semnele de reper turistic, marchează civilizaţia.
Când, trecând de-o coamă, zăresc turma, turma de oi.
Cu măgăruşii.
Cu ciobanii.
Şi câinii.
Dar ce câini!
Doar când îi văd mă şi înfior.
Iată, ajung la întâlnire.
Şi, surpriză!
Nici un lătrat!
Ciobanul din faţa turmei şi doi dulăi.
- Bună ziua!
- Bună ziua, dumitale!
Aşa mă opresc.
Mă opresc, înconjurat de oi, de câini şi de măgari.
Oile, behăind.
Câinii, privind adormiţi.
Măgarii, cu desagii şi bagajele legănate în spinare.
Mă trag de-o parte, pe dreapta drumului.
Când toate oile mă depăşesc, la urmă, celălalt cioban cu ceilalţi câini.
- Bună ziua!
- Bună zua!
Oprit, întors spre mulţime, o privesc în peisajul patriarhal cum se îndepărtează.
În timp şi spaţiu.
În timp şi spaţiu istoric.
Mă întorc şi o pornesc la drum.
Cu paşii dornici să reintre în ritm.
Semn după semn.
Relief după relief.
Ca pe un podiş.
Ca pe un podiş, uşor vălurit.
Doar vântul.
Doar vântul, tovarăş de drum.
Din faţă, un fluture!
Un fluture în viteză.
În viteză, purtat şi de vânt.
Ce fluture mare!
Cu albastru!
Fără timp de gândire.
Fără timp de plan.
Fără timp de reacţie.
Rucsacul jos.
Şi fug.
Şi fug înapoi.
Cu plasa în mână.
Purtat de vânt.
Parcă, lansat.
Lansat, ca într-o ştafetă.
Mă apropii.
Mă apropii de fluture.
Zeci de metri?
Sute de metri?
Iată-l în faţă!
Ce aripi!
Cu ce bordură!
Şi ce albastru!
Dau cu plasa.
Dau cu plasa, dar scapă.
Scapă!
Nu atât de precizie, de precizia mea.
Nici din cauza vântului.
El, el, fluturele.
M-a văzut!
M-a văzut cum vin din urmă.
Iarăşi distanţă.
Iarăşi distanţă, câţiva metri.
Dar fug.
Fug din toate puterile.
Şi câte puteri am!
Mă apropii.
Mă apropii iar.
Din urmă.
Şi dau.
Dau cu plasa.
Dau cu plasa să-l prind.
Fără folos!
Iarăşi.
Iarăşi m-a văzut.
Iarăşi mi-a scăpat.
Dar fug.
Fug să-l ajung.
Când, schimbă!
Schimbă direcţia, spre dreapta.
Cum o schimb şi eu.
Zeci?
Sute de metri?
S-a schimbat.
S-a schimbat peisajul.
Case.
Case şi grajduri.
Pustii.
De-o parte şi alta.
Fug.
Fug să-l ajung.
Cu ultime forţe.
Iată.
Mă apropii din nou.
Şi-l ajung.
Şi plasa.
Dau cu plasa.
Din nou.
Dar, degeaba.
Cu o mişcare.
Cu o mişcare, scapă!
Mai fac doi-trei paşi.
Oprit, zăresc fluturele departe,
pierzându-se de tot.
Aerul.
Aerul în piept.
Abia acum.
Abia acum, mă trezesc.
Unde mă aflu?
În spate, cătunul pustiu.
Mă mir, mă mir din nou.
Nici un om!
Nici un câine!
Ce bine!
Trec prin cătunul nimănui şi vreau să ajung la rucsac.
Oare unde-i?
Oare unde l-am lăsat?
Grăbesc paşii din nou, să recuperez timpul pierdut.
Un kilometru şi altul.
Ajung la cotitură şi recunosc locurile.
Locurile pe care nu le-am privit.
Pe care n-am avut timp să le privesc.
Iată, acolo departe, obiectul meu!
Ca o bornă a drumului.
Mă liniştesc.
Mă liniştesc de-a binelea, când îmi ajunge în spate.
Şi iarăşi semnele turistice.
Semnele care-mi arată calea.
Privesc doar spre ele, să nu cumva să-mi scape.
Să-mi scape ca şi fluturele.
Aşa, în viteză, trec de semnul care arată calea spre gheţar.
Nu mai am mult.
Nu mai am mult şi voi coborî la şosea.
N-au mai fost peisaje.
N-au mai fost câini.
Doar jos, ca şi soarele coborând spre apus, m-am oprit.
M-am oprit fără să am timp pentru umeri.
Să-i eliberez de curele, de greutate.
Că, la primul semn al meu, a şi oprit maşina.
Un ARO.
- Unde mergeţi?
- La Câmpeni!
Urc şi mă eliberez de bagaj, după care mă şterg cu batista de transpiraţie.
Răcoarea mă face să extrag din rucsac pulovărul galben şi să-l îmbrac.
Abia apoi, pun întrebarea care mă frământă.
- Ajungem pe ora 8?
Şi, neaşteptând răspunsul, adaug:
- Vreau să prind cursa de Câmpia Turzii de la autogară!
Şoferul, privindu-şi ceasul, clatină din cap a neîncredere.
- Vă rog! am suplimentat eu cu optimism.
A fost o cursă contra-cronometru.
Cu ochii fixaţi înainte, ca şi ai şoferului, cu motorul dându-şi toată puterea, au trecut kilometrii de parcurs ca într-o transă.
Când am ajuns la autogară, l-am răsplătit din plin pe şofer şi, cu rucsacul coborât lângă maşină, am făcut semne disperate spre autobuzul care tocmai pornea.
Iată, mă urc şi ocup un loc în mijlocul vehiculului, răsuflând uşurat.
P.S.
După câţiva ani, mi-am îmbogăţit colecţia, cu câteva exemplare din fluturele cu pricina – Vanessa antiopa.
2009