#22 Cascadoria din şanţ

de V. Umbreanu

Sosesc de la câmp.

De lângă cimitirul comunei.

Acolo, c.a.p.-ul cultivă 1 ha. de pătlagină.

E vorba de specia cu frunzele înguste, folosită la prepararea siropurilor împotriva tusei.

Directorul şcolii a încheiat un contract pentru recoltarea din acest sfârşit de semestru.

Conform practicii agricole, elevii au la dispoziţie două ore pe săptămână pentru a o realiza.

După schimbarea orarului intrăm în program.

Astăzi am avut două clase: o clasă a V-a de la 10 la 12 şi alta, de a VIII-a, de la 12 la 14.

N-a fost uşor.

N-a fost uşor, cum ar părea la prima vedere.

Nu vin elevii şi se apucă să recolteze frunzele şi să facă grămezi.

Şi la această cultură se realizează o organizare strictă.

De exemplu, elevii clasei a V-a, la ora 10 au plecat acasă pentru a-şi lăsa genţile şi a se echipa pentru lucru.

Eu îi aştept la teren.

Cum sosesc, le arăt cele două rânduri de pe care vor recolta frunzele.

Fiecare primeşte o ladă pe care o aşează înainte.

Apoi rupe frunzele de pe rând, pe care le pune în ladă.

Când ajunge lângă ladă o mută mai înainte şi operaţiunea reîncepe.

Stând aplecaţi sau în genunchi, copiii îşi antrenează atenţia, răbdarea şi rezistenţa.

Putinţa comunicării între ei îi ajută să se mobilizeze şi să se destindă.

Când se umple lada o aduc la mine şi o controlez, răsfirând frunzele până dedesupt.

După care, notez în caietul de practică şi trimit elevul acasă.

Dacă sunt câţiva elevi, numesc un responsabil.

Lăzile, una peste alta, formează depozitul în aer liber, de care se va ocupa tractoristul la sfârşit.

Norma pentru cl.V-VI este o singură ladă mare sau două mici iar pentru cl.VII-VIII dublă.

Aşa a fost astăzi.

Copiii, obişnuiţi cu activităţile gospodăreşti şi agricole, sunt foarte harnici.

Părinţii au un real ajutor din partea lor.

Noi, cu practica agricoă, contribuim doar la organizarea activităţilor, întărind educaţia muncii din familie.

Sigur, sunt şi excepţii.

Avem elevi pe care părinţii îi scutesc de munci agricole, sau alţii care, neavând terenuri îşi lasă elevii să piardă timpul.

Nici unora nici altora nu le strică aceste două ore săptămânale practice.

Cu asemenea gânduri intru în curtea şcolii şi urc la etaj.

Din clase aud murmurul orelor ciclului primar.

În cancelarie, nimeni.

Iau condica de prezenţă şi mă aşez la locul meu, în capătul din stânga al mesei.

Lângă fereastră.

Deschid servieta şi scot penarul de plastic şi stiloul.

Caut în condică ziua curentă.

Urmăresc din orar rubricile cu practica agricolă.

Notez activitatea: Recoltarea frunzelor de pătlagină.

Semnez.

Privesc pe fereastră.

Frunzele plopilor tremură uşor în bătaia brizei.

Ceasul de pe mână arată ora 14,40.

Mă ridic brusc, amintindu-mi că este timpul pentru ultimul autobus înainte de ora 15.

Cu care, muncitorii de la combinat mai au ocazia să nu întârzie.

Înşfac servieta şi o închid din mers.

Uşa, în grabă, se trânteşte prea tare.

Cobor treptele în trombă şi aproape că alerg prin curte.

Dacă scap cursa, mai am mult de aşteptat în staţie.

Ajuns pe trotuarul cu plăci prefabricate, privesc spre dreapta, spre curba şoselei.

Dincolo de biserica reformată se prefigurează autobuzul cu burduf.

Măresc paşii.

Măresc paşii, ca distanţă şi ca ritm.

Trec de vecinul din stânga al şcolii.

Traversez capătul străzii Margaretelor, înţesat de copiii şi de adolescenţii ţiganilor.

Îmi croiesc drum, ca în slalom, printre cei din faţa magazinelor.

Mai apuc să răspund la câteva saluturi şi o iau la fugă.

Atunci s-a petrecut totul!

Acum, timpul scurs, adunat în zeci de ani, ar fi trebuit să acopere cu sedimente întâmplarea.

Să o dea uitării.

Ca pe o banală experienţă.

Cel mult, răsărind din amintiri şi dispărând în ele din nou.

Dar nu este aşa.

Nu este aşa dintr-o cauză profundă.

Şi care, numai după mai multe analize, îşi aşează, încet-încet, fragmentele pentru a realiza întregul.

Dar oare este posibil?

Este posibil să privim retroactiv fazele întâmplării intempestive, halucinante, pentru a-i descoperi mecanismele?

Iată, dau înapoi filmul şi-l reproiectez cu încetinitorul.

Cu încetinitorul cuvintelor care se leagă în propoziţii.

Şi care să reflecteze ca într-o oglindă adevărul.

Ultima secvenţă de dinainte a fost aceea că răspund la câteva saluturi şi o iau la fugă.

Acolo există o denivelare a trotuarului.

A trotuarului cu plăci, dislocate din locul lor iniţial.

Un spaţiu de peste 2 metri, prin care apa ploilor dinspre gard se scurgea în şanţ.

Le ştiam de atâţia ani.

Privesc, în urmă, filmul.

Îmi văd corpul proiectat în aer.

De una dintre plăci, ridicată puţin.

Poate numai cu un colţ.

La dreapta, pe şosea, botul autobuzului frânând.

Corpul, formând o boltă.

Capul înainte, deja coborând.

Spatele, încă arcuit în sus.

Şoldurile, înainte de boltă.

Picioarele, ridicându-se ca un stol.

Ca un stol de păsări.

Ca un stol de păsări migratoare.

Obosite.

Aproape că atârnă.

Dar, smulse de forţa acumulată, reuşesc.

Reuşesc să se ridice.

Dar nu ca şi spatele.

Autobuzul ajunge cu zona burdufului.

Văd, cu coada ochiului drept, călătorii privindu-mă.

Privindu-mă, când fac saltul.

Chiar când fac saltul.

Le văd, în fulgerarea clipei, ochii căscaţi.

Ochii căscaţi şi îngroziţi.

Interesant!

Interesant, că, eu în salt, nu sunt îngrozit.

Nu sunt deloc îngrozit.

Doar, preocupat.

Braţele.

Braţele, ca nişte aripi.

Ca nişte aripi care bat aerul.

Cu servieta.

Cu servieta, în dreapta.

În mâna dreaptă.

Iată.

Iată, mă apropii de sol.

Ca în picaj.

Ca în picaj, dar fără greutate.

Parcă, fără greutate.

În film.

În filmul retroactiv.

Dat cu încetinitorul.

Mă preocupă ceva.

Mă preocupă ceva, totuşi.

Faţa.

Faţa mă preocupă.

Să nu cad.

Să nu cad cu faţa.

Da.

Să nu cad cu faţa pe dale.

Pe dalele de dincolo.

Mai ridicate.

Autobuzul ajunge cu spatele.

Am alături spatele maşinii.

Cu călătorii la geam.

Cu călătorii la geam, privindu-mă.

Şi aceştia.

Da.

Să nu cad cu faţa.

Bărbia.

Bărbia se ridică.

Muşchii.

Muşchii gâtului încordaţi.

Muşchii gâtului încordaţi la maximum.

Palmele.

Palmele şi coatele.

Ele se oferă.

Ele se oferă să preia.

Să preia impactul.

Şi genunchii.

Şi genunchii, la fel.

Trunchiul curbat, rămâne curbat.

În timp ce.

În timp ce aterizez.

Pe pistă.

Autobuzul oprit.

Oprit în dreapta.

Oprit, la marginea şoselei.

În staţie.

Călătorii, ca în ceaţă.

Aterizez în forţă.

Pe palme.

Pe palme şi pe coate.

Şi pe genunchi.

Faţa.

Faţa salvată exultă!

Arsura.

Arsura impactului.

Dalele.

Dalele şi pietricelele.

Pătrund.

Pătrund în epidermă.

Văd roşu.

Văd roşu în ambele zone.

Şi genunchii.

Şi genunchii ieşiţi.

Ieşiţi prin stofă.

Dar, atât.

Atât, contactul.

Pentru că.

Pentru că forţa şi energia nu s-au sfârşit.

Un vârtej.

Un vârtej m-a luat.

M-a luat şi m-a răsucit.

De câteva ori.

Până în şanţ.

În şanţul cu iarbă.

În şanţul cu iarbă verde.

Sprijinit.

Sprijinit pe braţe.

Pe braţe şi pe genunchi.

Cu servieta.

Cu servieta, la locul ei.

La locul ei, în mâna dreaptă.

Ca un arc.

Ca un arc, corpul.

Ridicat.

Ridicat drept.

Drept în picioare.

Şi căutătura.

Căutătura privirii pe şosea.

Rapidă.

Înainte şi înapoi.

Liberă.

Şoseaua liberă.

Şi salturile.

Salturile, câte au fost?

Două.

Două sau trei, nu mai mult.

Până dincolo de şosea.

La uşă.

La uşa din spate.

La uşa din spatele autobuzului.

Pe unde coboară.

Pe unde coboară călătorii.

Navetiştii.

Localnicii.

Mă salută.

Mă salută îngroziţi.

Urc în viteză.

Urc înainte de închiderea uşii.

Călătorii.

Călătorii care mă privesc.

Mă privesc din nou.

Şi în privirea lor descopăr.

În privirea lor descopăr adevărul.

Adevărul neverosimil.

Din clipele.

Din clipele filmului.

Din clipele filmului rulat cu încetinitorul.

Cascadoria din şanţ.

2009