#21 Plăcintele

de V. Umbreanu

Tocmai am terminat de mâncat.

Pâinea cu untură şi gogoşarii mi-au stâmpărat foamea care mă chinuise toată după-amiaza.

Golesc prima sticlă de plastic.

Apa rece, păstrată în răcitor, alături de calupul de gheaţă, o folosesc cu economie, deşi celelalte două sper să-mi ajungă până seara următoare.

Am o dilemă.

Mă tentează una dintre cele trei plăcinte, unse cu gem de caise.

Dar n-ar fi mai bine mâine, iar acum să folosesc doar câteva bomboane acrişoare?

Se lasă întunericul.

Bâzâie ţânţarii şi atacă, ba în zona gâtului, ba deasupra palmelor.

Mă aşteaptă şi undiţa cu plumb, pregătită pentru pescuitul de noapte.

În plantaţia de pini, deasupra râpei, ţipă deja cucuvelele.

Spre celălalt mal, sub sălcii, sar primii somni.

Optez pentru bomboane.

Apoi, strâng şnurul raniţei şi-l leg.

Cobor la apă cu undiţa şi cu geanta neagră, în care ţin momeala, râme şi coropişniţe, în cutii de lemn.

Vrejii de mure mă frânează, întinzându-mi capcane.

Trosnesc ramuri uscate, aduse de viituri.

Deşi cald, cizmele de cauciuc prind bine şi în timpul verii.

Arunc până departe, în apropierea celuilalt mal, şi recuperez încet firul, până simt plumbul aşezat în şenal.

Apoi, mă aşez pe nisipul uscat şi aştept.

Liniştea serii o conturbă ţânţarii.

După care dau cu mâna liberă.

Mă mai şi plesnesc.

Am şi mănuşile dar încă nu le iau, să nu transpir.

Mă înţeapă şi prin pantaloni.

Pulovărul negru, gros, în schimb, mă fereşte în celelalte părţi.

Ca şi fularul şi basca.

Clipocitul apei, sub sălciile atârnate, este întrerupt de pleoscăitul răpitorilor.

Aştept cu emoţie semnalul de la vârful undiţei.

Şi firul tras la început, apoi…

Lopătez cu palma.

Ce pacoste, sunt ţânţarii!

Regret terminarea unguentului şi lipsa din magazinele de specialitate.

Care îi îndepărtează, cu mirosul de hidrocarburi.

Prin întuneric trece un stol de raţe, care se lasă pe apă.

Măcăiturile se îndepărtează.

Stelele sclipesc tot mai vizibil.

Nici o adiere în aer.

Sub ţărm au pornit şobolanii.

Timpul trece fără folos.

Gândurile libere se agită la limita conştientului.

Frânturi de imagini se intersectează cu scenele nopţii.

De ce nu trag peştii?

Ziua senină şi caldă n-a fost nici ea prea rentabilă.

Doar trei cleni am depozitat în frigiderul portabil.

Şi nici ei prea mari.

Speram ca, în liniştea serii, să se agite populaţia adâncului mai mult.

Deşi acalmia se prelungeşte, emoţia nu

m-a părăsit.

Aştept tresărirea undiţei.

Cu ochii fixaţi spre adâncimi.

Mişcându-mă doar să gonesc micii vampiri.

Şobolanii trec în viteză pe sub ţărm.

Acum se văd mai bine, cu luna ieşind de după deal.

Şi în hăţişul de ierburi foiesc nişte făpturi ale nopţii, şoarecii.

Din când în când, fluturi ca nişte umbre, se apropie şi trec, depărtându-se, prin aer.

Privesc cadranul ceasului şi-l întorc de câteva ori până văd ora: unsprezece şi un sfert.

Dezamăgirea îşi face apariţia.

S-a făcut şi răcoare.

Ţânţarii atacă mai rar.

Amorţit, mă ridic în picioare şi aştept cu undiţa în mâini.

Luna s-a deplasat, undeva, în spate.

Râpa luminată în plin, îşi etalează relieful erodat şi prăbuşit.

Argila.

Zonele întunecate repezintă pinii, ameninţaţi şi ei de alunecare.

Oboseala îşi arată semnele.

Mi-e sete.

Pleoapele încep să se apropie.

Casc cu zgomot.

Pun punct pescuitului.

Poate până dimineaţă să flămânzească şi peştii.

Scot un capăt de sfoară groasă din buzunar şi leg undiţa de o ramură de salcie.

Urc panta ţărmului până la raniţă şi la răcitor.

Scot o sticlă şi sorb apa rece, de câteva ori.

Pun dopul şi o strecor la loc, printre cleni.

Desfac raniţa şi extrag pelerina de ploaie făcută sul.

Leg şnurul şi mă învelesc pentru somn.

Mă întind în vegetaţie, cu raniţa în loc de pernă.

Nici urmă de ţânţari.

Totuşi, iau şi mănuşile, pentru orice eventualitate.

Foşnetele punctează liniştea.

Mă trezesc devreme, când se luminează cerul, dincolo de deal.

Visul mă urmăreşte cu trena de amintiri, disolvându-se în uitare.

Ceva cu o călătorie, într-o gară, cu locomotive Malaxa.

O ceaţă uşoară pluteşte pe râu.

Mă ridic şi-mi mişc picioarele amorţite.

Poziţia incomodă şi faptul că nu mi-am schimbat-o în somn, m-a contractat.

Cobor la undiţă.

Firul este lăsat.

Dezleg sfoara şi trag cu putere.

Nimic.

Recuperez până la capăt şi constat că din cârlig momeala a dispărut.

Înfig trei râme negre şi lansez iarăşi până departe.

Brusc, simt foamea, ca un gol neplăcut în stomac.

Ţânţarii îşi fac iar apariţia.

Mă instalez între ierburi, cu cizmele în nisip.

Dacă mie mi-e foame trebuie să le fie şi peştilor.

Aşa că aştept.

Încet, încet, se face ziuă.

Soarele se pregăteşte să apară de după deal.

La undiţă, nici o mişcare.

Ce se întâmplă?

Apa e prea caldă?

Se schimbă vremea?

Zgomotele din interior şi începutul de slăbiciune îmi dau o stare de disconfort.

Trebuie să mănânc!

Mă ridic şi leg iarăşi băţul.

Urc la bagaje.

Îmi aduc aminte de plăcinte.

Simt pofta acutizându-se.

Gustul gemului de caise îmi estompează insuccesul.

Anticipat.

Dezleg şnurul şi scot pachetul cu alimente.

Iau punga în care plăcintele şi-au păstrat prospeţimea.

Nu observ spărtura din plastic.

Doar desfăcând-o constat, cu stupoare, realitatea.

Lipsa gemului!

Lipsa zonei centrale a plăcintei de deasupra!

Peste care golisem câteva linguriţe cu pasta aromată.

Lipsea şi mijlocul celeilalte plăcinte, ba chiar şi de la ultima, cea mai de jos!

Stau cu punga de plastic în mâini şi mă holbez la evidenţa surprinzătoare.

Se vedeau clar marginile zimţate ale celor trei plăcinte.

Roase de făpturile nopţii.

De cele pe care le auzisem toată seara foşnind pe ţărm.

Fără să mă gândesc la pericolul care mă păştea.

La pericolul care ameninţa plăcintele.

Plăcintele cu gem de caise, pe care le lăsasem aseară pentru ziua următoare.

Când le-aş fi savurat pe îndelete.

Atunci, alesesem bomboanele.

Un gând îmi străfulgeră existenţa de-o clipă!

Dar dacă hoţul este în raniţă?

Las punga păgubită între frunze şi răscolesc interiorul.

Nimic!

Dezamăgit că nu pot nici să mă răzbun, înşfac punga şi o azvârlu în mijlocul Mureşului!

Iată-o, plutind încet, îndepărtându-se.

Şi, cu foamea răvăşindu-mă, dar cu pofta zero, apelez la ouăle fierte şi la felioara de slănină, care n-au fost pe placul hoţilor nocturni.

Între timp, plăcintele s-au făcut nevăzute.

Soarele răsărind, începu şi agitaţia în jur.

Păsările, cântând.

Clenii, muşcând din momeală.

Timpul, anulând trecutul.

Doar amintirea plăcintelor rămânea ca o insulă, izbită de valuri, rezistând, în oceanul experienţei.

2001