#20 Nuntă la fluturi

de V. Umbreanu

Mergeam cu paşi repezi şi uniformi

Deşi era devreme şi aveam toată ziua la dispoziţie, ceva mă împingea înainte.

Poate ritmul paşilor, cu care sunt obişnuit.

Poate graba de a scăpa de aşteptarea îndelungată.

Poate dorinţa de a mă afla cât mai repede în acţiune.

Aveam emoţii.

O stare de nelinişte plăcută îmi tremura adâncurile, ca nişte alge maritime în pala unui curent.

Priveam munţii din jur, dar era o căutătură fugară.

Admiram casele de munte în lărgimea spaţiului, dar nu era destul.

Aşteptam şi grăbeam aşteptarea pentru ce era DINCOLO.

Unde începea stâncăria.

Unde se căţărau pe ea, de veacuri, brazii şi fagii, într-o întrecere tăcută.

În care, interveneau florile ierburilor, după legi mai mult foviste decât ecologice.

Iată marginea satului, dacă la munte există o margine.

Tot crezi că ai ajuns la capăt, când iar vezi o casă pe-o dâlmă, pe-o coastă sau în vale.

Înainte, numai valea cu pereţi abrupţi, prin care şerpuieşte pârâul şi drumul, ca o rană încă nevindecată.

Am lăsat în urmă cele două bătrâne, cu furcile lor scurte, de pe care torceau firul poveştilor mai mult decât al lânii.

Poate am fost pentru ele un orăşean pe care nu-l pot înţelege, în peregrinările-i singuratice, fără un scop material cunoscut.

Au răspuns la bineţe şi au rămas cu privirea după mine, mai mult, poate, din cauza pulovărului prea galben.

Numai câinele mare şi alb, bătrân ca şi ele, a ciulit o ureche, şi, cu botul rezemat pe labe, m-a privit cu un tâlc pe care numai instinctul l-a putut traduce.

Fără să-i bănuiască originea.

Când amintirea cu câinele se va fi topit în lava imensă a vieţii.

Mi-am scos plasa.

Propriu-zis, de-aici începe aventura.

Sau, mai bine zis, de-aici are teren să înceapă, de-aici o aştept.

Dacă se va împlini sau nu aşteptarea?

Asta e altceva şi n-am cum s-o influenţez.

N-o pot provoca.

Pot numai s-o dezvolt, până la deznodământul firesc.

Prind fluturi.

Această “ocupaţie” (să-i zicem) îşi are motivaţiile ei, nu vreau să le dezvolt.

Vreau numai să amintesc următoarele: fluturii sunt simboluri vii, care apar şi dispar, fără să ne lege cu mai mult decât o iluzie, dacă n-ar avea culorile.

Dar graţia?

Dar forma?

Dar surpriza?

Mie mi se par confetiile naturii, pe care le revarsă asupra tuturor, dar cum cad şi în locurile pustii, sau mai ales în acestea, cui îi vine să le caute dacă nu celor care simt natura prin toate fibrele?

E ca o chemare, ca o sirenă, a cărei glas îţi umple fiinţa, până în cele mai ascunse cotloane, în subconştient, şi drog fiind, îl vrei tot mai mult, te fascinează, îl analizezi şi parcă formaţi un tot.

Deci, prind fluturi.

Puteam să scot plasa din raniţă încă de la staţia autobuzului şi să capturez fluturii matinali, de pe drumurile satului.

Dar nu ruşinea pentru această plăcere şi nici faptul că sunt mai puţini fluturi în zori.

Ci diferenţa dintre spaţiile în care caut şi găsesc.

Şi unde nu mică importanţă are fair-playul.

Deci, scot plasa.

Şi după ce pregătesc plicurile, în care voi depune aceste miracole, după ce aşez, mai la suprafaţă, cutia în care le voi pune, după ce leg şnurul şi iau raniţa în spate, cu plasa în mână, sunt MARELE VÂNĂTOR, sunt CĂUTĂTORUL DE AUR, sunt NORUL DE PE CER, sunt ROBINSON CU FLUTURII.

Şi, în valea ce se deschide ca un V spre largurile cerului, simt că-mi cresc şi mie aripi pe măsură.

Cu care îmi iau în stăpânire tocmai locul liber şi pe care, după cum mi se arată, îl merit.

Dar aripile cresc prea mult, de cuprind munţii şi pădurile, şi, recad pe pământ, cu plasa de fluturi în mână.

Şi dacă primele perle vii se zbat încetişor între foiţe, foamea reală mă opreşte din transă şi, dezmeticit, îmi aleg un colţ singuratic, unde mă ospătez din merinde.

Trec oamenii locului şi se miră de noul oaspete, fără să creadă că sunt noul stăpân.

Apoi, chemarea ştiută.

Pe panta abruptă.

Atingând în treacăt, clopoţeii candorii.

Urc în zig-zag.

Şi, aproape la fiecare pas, o mişcare, o pată de aur sau de roşu discret sau de altă culoare.

Care se prelinge sau saltă sau dispare în vălmăşagul DE VERDE.

Şi, în urmărirea continuă a celui mai dispersat mozaic, mă aflu la baza peretelui, care, de jos, părea o frunte de calcar.

Ce calm mă avânt în ultima porţiune!

De pe-o ieşitură pe alta, cu smocuri de iarbă cam aspră.

Cu distanţa adâncului, care mă izolează de-ntoarcere.

Cu apăsarea peretelui, ca o răsuflare de zmeu.

Cu cerul, nevăzut din cauza noului aliat, instinctul conservării.

Apare al doilea tip de sudoare, vecină cu disperarea.

O cruce de piatră enormă, pe care stau răstignit.

În loc de cunună de spini, cercul plasei.

Dar, până pe Golgota, mai sunt câţiva metri.

Şi, întors cu spatele spre trecut, caut cu înfrigurare soluţia.

Bănuiesc că-i aproape, dar ascunsă de ierburi.

Spre care numai un vechi obicei m-a îndrepta.

Şi, poate într-un fel de transă, cu o deplasare spre dreapta, într-o ultimă încercare a şansei, totul a devenit clar.

Sprinten.

Uşor.

Ca şi cum dintotdeauna foloseam traseul.

Iată-mă ajuns pe culme!

Abia atunci mi-am reamintit cine sunt.

Şi ce caut.

Totuşi, mai arunc o privire.

Sub mine, peretele drept.

Şi apoi panta, cu unghiul ei sadic.

Pe care abia acceptă copacii, printre grohotişuri străvechi.

Sub mine, neputinţa unei întoarceri spre ceea ce A FOST.

Şi-apoi, faţă în faţă cu pinii.

Care dominau înălţimea pavată cu iarbă.

În care nu străbătea culoarea mai vie.

Şi, în partea şi mai abruptă a unei prăpăstii, candelabre de larice.

Cu negii lor de sămânţă.

Dar miracolul era altul.

Din hornul adâncului, o pală de vânt spiralat, împingea spre-nălţime roiuri de fluturi.

Fluturi identici.

Şi sobri.

Ca o ofrandă.

Şi cum îi urca din străfunduri, abia puteau, printr-o zbatere veşnică, să se înalţe spre pini şi să nu fie proiectaţi înafară.

Şi, în jurul celui mai mare, fără să fie în calea vârtejului nici într-o parte, cu un calm curios, îi primea ca pe oaspeţi.

Cu zecile.

Dar, după un dans al cuprinderii reciproce, se lăsau în adânc, printre braţele vântului neagere.

Şi reuşeau.

Dar alţii debarcau către cetini.

Şi, în timpul acestor adevărate rituri, minute în şir, eu, neiniţiatul în ele, stricam pefecţiunea baletului cu mişcările plasei.

În care, minute în şir, nu s-au zbătut fluturi.

Nici chiar dacă mă apropiam de vânt.

Unde răbufnea ca un clocot.

Nici sub crengile pinului, prea înalte.

Nici unde se lansau în coborârea spre văi.

Şi-a trebuit să studiez, prin analize, locurile în care , perfecţiunea aceasta, mai dădea vreun rebut.

Şi numai acolo am surprins jocul.

Şi, în câteva clipe, aveam şapte din ei!

Ce bucurie!

Câtă surpriză, în noile mostre!

Din care, până atunci, natura n-a binevoit să-mi arate.

Cu dungile lor maronii.

Cu antenele fragile, prospectând împrejurul.

Şi cu piesele perfecte rămase în joc.

Şi respectul pentru MARELE ANGRENAJ, din care, n-am luat nici o fărâmă.

Bupalus piniaria.

1976