#18 Un pas până la moarte

de V. Umbreanu

Mă atrăgea peisajul.

În plin lanţ calcaros, cu chei şi cu peşteri, cu pante dezgolite, în alb, ca nişte oi împietrite, se integrase brutal andezitul.

Mohorât, dar serios, cu stejarii chirciţi printre stâncile colţuroase, cu ierburile mascând duritatea, expunea turnuri de pază, din loc în loc.

Ca şi cum trebuia să se asigure că nu va fi expulzat, de-aici, din patria calcarului.

Aveam traseul nostru.

Adică eu şi băieţelul meu de 8 ani.

De câte ori ajungeam aici, făceam popas la poalele muntelui.

Lăsând în stânga râul, şoseaua şi calea ferată îngustă, la marginea pădurii, mereu tânără, pentru că aici arborii niciodată nu ajungeau să îmbătrânească, ne lăsam în iarbă obosiţi.

Şi contemplam panta curioasă, cu pădurea rarefiată, cu tufişurile luate la întrecere cu ierburile.

Şi mai ales cu ruinele, încă semeţe, ale muntelui.

Multe năpădite de vegetaţie, dar încă vizibilă epiderma lor vineţie.

Pe care, pete de licheni, dădeau o simptomatică maladivă.

Apoi, întindeam masa şi ne ospătam.

Atenţi şi la maşinile care treceau în ambele sensuri.

Şi la vuietul apei.

Şi la fluturii care se apropiau, în curiozitatea lor, riscând, în fond, să fie capturaţi.

Ceea ce şi realizam frecvent, căci plasa nu se odihnea, prea mult, nici în timpul mesei.

Dar privirile zăboveau mai ales în sus, până la cerul albastru.

Pe unde gaiţele se chemau strident.

Ca şi cum cineva le conturba teritoriul şi ele dădeau tuturor de veste.

Chiar şi oilor care, behăind, se apropiau ameninţător.

Cu câinii lăţoşi şi fioroşi, mereu gata să se repeadă.

De aceea am terminat repede dejunul la iarbă verde şi împachetând totul, am început urcuşul.

La început în zig-zag, dar apoi direct.

Mână în mână, peste stâncile ascunse sub vegetaţie, pe sub stejarii încâlciţi cu tufişurile de corn şi păducel, urcam.

Ne curgea sudoarea pe faţă şi noi ne ştergeam cu mânecile de la cămăşi.

- Tată, să ne oprim, am obosit, mă aduse la realitate fiul!

Avea dreptate, ne-am prea avântat.

Oile nu se mai auzeau.

Nici gaiţele.

Râul şerpuia, verzui, departe în vale.

Am dat raniţa jos de pe umeri şi am scos sticla cu apă, să ne reechilibrăm lichidele.

Am luat şi câte o bomboană acrişoară şi din nou la drum.

Mai aveam puţin de mers până la baza stâncilor, colţi ieşiţi din marea verde.

- Să ocolim prin stânga, prin liziera pădurii!

Zis şi făcut.

Am trecut peste o bordură de ferigi, şi, aplecându-ne sub crengile răsucite, încercam un ocol pentru a cădea în spatele zidului stâncos şi

a-l urca triumfător.

Locurile păreau cunoscute.

Pe panta sud-estică a muntelui, deşi părea un labirint, recunoşteam uneori traseele, numai ale noastre.

Aşa părea şi acum.

Zgâriat la frunte şi lovit la un genunche, îmi feream companionul de duritatea locurilor, deşi, doream să-l şi antrenez pentru viitor.

- Aşteptă-mă, tată!

M-am oprit să mă ajungă, deşi era la doar 5-6 paşi în urmă, ascuns de iarba înaltă.

Panta abruptă îl obliga să se caţere în patru labe.

Fiindcă puteau să fie vipere, mergeam eu în faţă pentru a le înlătura.

Odihnindu-ne un pic, am reluat urcuşul.

La fel, eu înainte, el în urmă puţin.

Până am depăşit în înălţime, prin pădure, brâul de stânci, ieşit cu câţiva metri peste înălţimea copacilor.

Ca apoi, revenind de sus, să ne putem căţăra pe ele, dominând valea.

Şi să ne simţim ca nişte băştinaşi ai trecutului.

- Să începem coborâşul prin spatele stâncilor!

- Ia-mă de mână, mi-a replicat, prudent, băieţelul!

Şi aşa, împreună, în peisajul lunar, dacă n-ar fi fost vietăţile, căutam o cale de a ajunge pe marile stânci, adevărate locuri de pază.

Şi de observaţie.

Călcam prudenţi, să nu ne luxăm gleznele.

Să nu ne zdrelim pielea.

Ne feream capetele de revenirea crengilor.

O adevărată echilibristică în doi.

Nu găseam soluţia.

Încercam apropierea dar, ori o groapă se interpunea, ori înălţimea stâncilor nu permitea escaladarea.

Căutam în toate direcţiile, dar nu găseam ieşirea din labirint.

Nu mai ştiam nici cât eram de departe de locul pe unde făcusem ocolul.

Ca să nu ne rătăcim am luat direcţia est-nord-est, pentru a avea o ordine a căutării.

Trecuse de amiază.

Transpiraţi şi obosiţi, încercam mereu porţile peisajului.

Tăcuţi şi îndârjiţi, ne afundam în pădure şi iar ieşeam în câte un luminiş.

Aceeaşi poveste.

Într-un târziu, se ivi un culoar mai accesibil, cu mai puţini copaci şi coborând rapid, ne-am trezit într-o strâmtoare, care ne putea scoate pe esplanadă.

Picioarele coborau singure, fără frâne, atât de obosiţi ne erau muşchii.

Ne-am împiedicat de câteva ori.

Fiul şi-a zgâriat o mână, pe care a trebuit s-o dezinfectez cu apă.

Eu m-am rănit la un genunche, dar sângele s-a închegat repede şi, amorţit, piciorul

n-a mai creat probleme.

Deja ne sprijineam cu ambele palme de stânci.

- Stai să te iau în cârcă!

Mi-am oprit băiatul, care abia îşi mai controla mersul.

Simţeam cu nervozitate şi o oarecare îngrijorare, că am greşit, aventurâdu-ne pe aici.

Dar acum, speram să ieşim cu bine.

Cu el pe umeri, ţinându-se de capul meu, păşeam cu atenţie în jos, printre stâncile tot mai apropiate şi în pantă tot mai abruptă.

Nu se auzea nici o pasăre.

Nu zbura nici un fluture.

Nici râul nu ajungea cu murmurul până la noi.

Doar bătăile inimii în cuşca pieptului.

Şi sudoarea sărată care, trecând peste sprâncene, îmi intrase în ochi şi usturimea mă oprea locului, să mă şterg.

Dar, trebuia să mă asigur, să nu calc greşit, să nu-mi lovesc copilul, să nu mă dezechilibrez.

O stare ciudată, ca o panică, îmi invadase simţurile.

Bănuiala, că numai înainte mai puteam merge, că în urmă nu aveam nici o şansă de întoarcere, îmi dădea o stare de semiparalizie.

Deja nu mai eram eu, cel calculat şi grijuliu.

Un străin îmi luase locul şi mă dirija la vale.

Calea se îngustase în aşa măsură încât nici nu mă mai puteam întoarce prin răsucire.

Trebuia să calc doar înainte, în jos.

Amândoi ne sprijineam cu palmele de stânci.

Abia mai încăpeam pe cărăruie.

La un moment dat m-am oprit, pentru că nici nu mai puteam privi spre picioare!

Băiatul meu, atât de strâns mă ţinea de gât încât riscam să nu privesc traseul.

Doar bănuiam.

Oprit locului, căutam să mă liniştesc.

Să mă odihnesc.

Să mă eliberez de strânsoarea de laţ a instinctului celui de sus.

Şi să pot privi spre picioare.

Nu doream să vorbesc.

Pentru a nu-mi ghici emoţia, gravitatea situaţiei.

Sudoarea curgea, fierbinte, pe pielea rece a frunţii şi a spinării.

Ochii usturau.

Gura tremura.

Cuvintele îngheţau.

Picioarele, în tremur nervos, mai susţineau un oarecare sprijin.

Timpul se oprise.

Sau se scurgea lent.

Ca şi transpiraţia.

Oricum, la un moment dat, am simţit că strânsoarea slăbeşte puţin, apoi mai mult, aşa că, profitând de unica şansă, mi-am înclinat capul în jos, spre picioare. Şi repede l-am ridicat!

La timp, ca să simt, din nou, braţele băiatului meu, luându-mă în stăpânire.

- Ce facem? am auzit într-un târziu.

Şi iarăşi.

- Ce facem, tată?

- Ne odihnim, apoi ne întoarcem!

Clipele se transformaseră în zile.

Şi zilele în ani, în ani nesfârşiţi.

Înainte.

Sau înapoi?

Trebuia să fac imposibilul.

Fără să mă întorc.

Cu spatele, deci.

Să urc panta.

Să nu alunec.

Să nu-mi pierd echilibrul.

Să mă susţină palmele.

Chiar dacă-s tot umede.

Să nu cedeze picioarele.

Chiar dacă, parcă, mă încearcă un cârcel.

Şi aşa.

Milimetru cu milimetru.

Tot înapoi.

N-am mai primit întrebări.

N-am mai avut de dat răspunsuri.

N-am comentat nimic.

O tăcere totală se instaurase.

Ca un pact.

Al salvării.

Sau al prăbuşirii.

Tot înapoi.

Dar era un înainte!

Spre liniştire.

Spre victorie.

Spre viaţă.

Au trecut multe minute.

Sau ore.

Oricum, ajunşi într-un loc unde m-am putut întoarce, fără să mai privesc în urmă, urcând până la liziera pădurii, soarele se pregătea să apună.

Grăbiţi, să ocolim zona cu stânci şi să coborâm la şosea.

Departe, unde panta se domolise, mai apucasem să revăd, în memoria rănită, golul ce se căsca, sub paşii mei, între stânci.

Un pas până la moarte.

Numai un pas până la moarte!

1995