#17 Cardamines meridionalis

de V. Umbreanu

De data aceasta l-am lăsat acasă pe fiul meu.

Duminica trecută, până spre seară, am vânat împreună.

Eram începători.

Abia ne confecţionasem plasa.

Din material de perdea.

Noi am croit, noi am cusut, noi am pus şi mâner.

Nu era prea largă dar, pentru început, dădea rezultate.

Prindeam fluturi.

Aprilie, în acest an, începuse cu năvălirea unei mase de aer cald, de care am profitat încântaţi.

Primele exemplare, fixate pe uşa de la cămară, ne bucurau privirile.

Dintr-o cărticică, având titlul sugestiv “Petale zburătoare”, am luat primele sfaturi.

Şi tot de acolo, primele denumiri.

Cei albi, din grădină, Pieris.

Lămâiţa, de la marginea pădurii, Gonepteryx.

Roşu de urzică, Aglais.

Şi aşa mai departe.

Înţepaţi cu ace cu gămălie şi răstigniţi cu fâşii de hârtie sau celofan, după ce-i strângeam bine de torace, aşteptam să-şi întărească aripile pentru a-i depozita în cutia recent adusă de la tâmplar.

Zilnic ne priveam opera.

Uşa părea un tablou din tăieturi, cu tentă cubistă.

Dar acum, vremea s-a schimbat, norii duşi de vânt, abia dacă lasă câte-o insulă de cer senin.

Noaptea a plouat.

De câteva ore cercetez liziera pădurii de la podul de peste Arieş, până la confluenţa pârâului din chei.

Florile primăvăratice zgribulite primesc doar albine îndrăzneţe.

O singură lămâiţă a apărut în depărtare, când a ieşit soarele câteva minute.

Având timp la dispoziţie, am consumat sanvişurile lângă trunchiul de salcie înconjurat de urzici.

Aici, rândul trecut, am prins un polychloros, nu intact, având o aripă zdrenţuită.

Privesc înspre munţi şi, departe, pe vale, se vede cerul albastru.

Nu-mi vine să cred!

Vântul a slăbit în intensitate şi parcă e mai cald.

Dacă interpretez bine semnele, într-o jumătate de oră, razele soarelui vor inunda peisajul.

Şi atunci, petalele zburătoare, vor săgeta spaţiul, în căutare de hrană.

Şi de perechi.

Mă îndrept spre pod, în timp ce ultimii nori se retrag spre răsărit.

Totul se luminează.

Şi vântul a stat.

Destul de repede, aerul se umple de vietăţi aripate.

Păsările ies din anonimat.

Iată, perechea de gaiţe.

Colo, deasupra pădurii, se roteşte, ţipând, uliul.

Plicurile cu vânat se adună în cutie, sub stratul de vată.

Deşi este zi de odihnă, traficul nu scade.

Nu scade din cauza celor care ies în natură.

Nu departe, se văd suluri de fum şi se aud ţipete de copii.

Aproape de dig, familiile au şi ieşit la iarbă verde.

Mă bucur de schimbarea vremii.

Obajii îmi vibrează, ochii scapără de vioiciune iar muşchii abia aşteaptă antrenamentul.

Trec de pod şi înaintez pe calea ferată îngustă.

Stâncile de bazalt, colţuroase, întunecate, ies în evidenţă din ierburi.

Florile galbene de Potentilla parcă surâd şăgalnic.

Muşte, albine şi fluturi.

Iată un exemplar maroniu cu dungi negre, din care n-am mai prins!

Fug şi-l ajung lângă tufişul de păducel.

Mi se zbate în plasă.

Îl imobilizez şi, cu multă atenţie, să nu-l deteriorizez, îl introduc într-un plic.

Pe şosea trec mereu maşini.

E chiar cald.

O adiere dinspre râu mai aminteşte că suntem în aprilie.

Înaintez pe calea ferată.

Două presuri galbene îşi iau zborul în timp ce privirea este atrasă de o culoare bătătoare la ochi!

Venind din spate şi depăşindu-mă în zbor rapid şi uniform, un fluture cu aripi albe dar cu nişte pete portocalii surprinzătoare, se îndepărtează pe traseu.

Raniţa din spate a început să salte.

Ghetele făceau zgomot pe traverse şi pietre.

Plasa din mâna dreaptă filtra aerul dinspre stânci.

Tot mai aproape!

Şuierul respiraţiei şi zidul de aer cald îmi precipitau goana.

Iată-l înainte, zburând în mici zig-zaguri.

Mai aproape.

Câţiva paşi când mâna, fără nici un ordin, complet independentă, a executat voluta.

Mişcarea de balet.

De balet modern.

Răsucirea plasei şi oprirea bruscă.

E acolo!

Zbătându-se, surprins de neaşteptatul obstacol.

Îmi reglez respiraţia şi mă aplec la sol.

Caut cea mai bună poziţie să-l fixez cu aripile adunate.

Am reuşit.

Acum, uşor, îl prind prin plasă lateral, în zona toracelui şi-l imobilizez.

Privesc în jur.

Ciulesc urechile pentru a auzi din timp dacă se apropie un tren.

Mai ales că în faţă, nu departe, o curbă îmi reduce orizontul.

Nu se întâmplă nimic.

Desfac faldurile pânzei şi mi se arată captura.

Părţile ventrale, obişnuite.

Dar dorsal, când printr-o apăsare a degetelor pe torace forţez o deschidere a aripilor, apare splendoarea, apare miracolul sesizat înainte.

Aproape jumătate din suprafaţă, oranjul atrage ca un magnet.

Atrage ca un magnet şi privirea nu se poate desprinde.

Nu se mai poate desprinde.

Parcă este o perlă catifelată.

Cu solzii aplecaţi în aceeaşi direcţie, încântând ochii care-i privesc.

Ce raritate!

Pregătesc plicul şi după ce-l cuprinde ca o raclă, ajunge lângă ceilalţi.

Privesc în jur.

Parcă totul s-a schimbat.

Stâncile, mai luminoase.

Verdele vegetaţiei, mai blând.

Cerul, mai văratic.

Pe şoseaua alăturată, nici o maşină.

Vălătucii de fum au dispărut.

Dau raniţa jos, desfac şireturile, introduc plasa, o iau în spate din nou şi mă întorc.

Astăzi nu mai prind.

Nu mai prind fluturi, încântat de ultimul exemplar.

Părăsind calea ferată şi coborând pe cărare, mă îndrept spre satul apropiat, la staţia de autobuz.

Soarele coboară spre apus.

Dar în caseta mea cu nestemate, alt soare aşteaptă să lumineze.

Să lumineze din micul nostru muzeu.

Ce-o să se bucure şi fiul meu!

Când va admira soarele dublu.

Soarele dublu portocaliu.

Cardamines meridionalis.

Aşa cum îl vom găsi denumit în micul album.

2001