#16 Ziariştii

de V. Umbreanu

- Iarăşi înfuleci?

- Mi-e foame!

Zilnic cineva mă întreabă, în pauza mare, când devorez feliile de pâine cu untură.

Astăzi a fost colega de franceză, care, plinuţă fiind, îşi poate folosi rezervele depuse cu discreţie, totuşi la vedere.

Eu, cu marele consum energetic (şi nervos), trebuie să mă tot încarc.

Colegii celilalţi surâd şi-şi văd de pauză.

Directorul intră în cancelarie şi, după ce-mi urează “poftă bună”, deschide radioul exclamând:

- Ştirile de la ora 10!

Ascult, vrând-nevrând.

Vizita de lucru a tovarăşului.

Conferinţa la nivel înalt de la.

Lucrările agricole de primăvară.

Pe coridor cineva se ceartă, recunosc glasul unei învăţătoare.

Directorul deschide uşa şi prin spaţiul eliberat văd un ţigan.

Directorul rămâne afară şi se reinstalează liniştea.

Ploile din ultima vreme.

Ciulesc urechile şi mă opresc din mestecat.

Apele râului Mureş au ieşit din albie şi au provocat inundaţii puternice.

Iernut.

Luduş.

O mână intră din coridor şi, pipăind peretele, ajunge la sonerie.

Se încheie pauza mare.

Împachetez resturile şi le introduc în servietă.

Colegul de istorie comentează:

- Iarăşi avem inundaţii!

Din cana de sticlă de pe tavă torn apă într-un pahar.

Sorb în grabă.

Cizelez planul.

Mă văd în acţiune.

Ies din cancelarie şi intru în Direcţiune.

Secretara bate la maşină ce-i dictează directorul.

Aştept până se încheie fraza.

- Care-i baiul?

Directorul mă cunoaşte.

Mi-a citit ecranul mimicii la flacăra privirii.

- S-a anuţat inundaţia Mureşului, Luduşul este sub ape!

- Da, şi noi ce putem face?

- Aş vrea să merg să văd catastrofa, să le pot descrie elevilor fenomenul!

Faţa i se destinde, privirea se luminează, gura surâde.

- Câte ore ai?

- Doar două, geografie la a 6-a şi agricultură la a 8-a!

- Bine, fac română şi tu recuperezi!

- Mersi mult, Bodo!

În timp ce ies în trombă îl aud glăsuind către secretară:

- Continuăm mai târziu.

Înşfac geanta şi cobor scările, luând-o la fugă prin curtea şcolii până la poartă.

De aici, cu paşi repezi, mă îndrept spre staţie, privind în sensul opus pentru a vedea autobuzul.

Trec pe lângă magazine salutând câţiva părinţi, apoi traversez şoseaua.

Privesc nerăbdător, dar autobuzul nu se iveşte din curbă.

Trec automobile şi-mi vine ideea să le opresc.

Fac semne cu mâna dreaptă.

Nu opreşte nici unul.

În sfârşit, apare un autobuz cu burduf, din care se revarsă, ca de obicei, o mulţime de localnici.

Salut aproape la fiecare pasager care coboară.

Urc rapid şi ocup un loc în spate, unde sunt săltat la fiecare denivelare a şoselei.

Admir peisajul cu terenul agricol al I.A.S.-ului, cu valea Arieşului şi pantele râpoase ale dealului.

Dar gândul îmi fuge la apele Mureşului, la locurile de pescuit şi abia aştept să le văd în noua situaţie.

Staţiile se succed una după alta.

Parcă viteza-i prea mică!

Şi se stă prea mult la opriri.

Mă grăbesc, dar mecanismele cotidiene nu le pot influenţa.

Cobor la ultima staţie, în spatele gării.

Mă îndrept cu paşi repezi spre poarta spitalului unde întreb portarul dacă prietenul meu, Miru, este la serviciu.

Fără să mă privească, continuându-şi conversaţia cu o gravidă în halat, clatină din cap.

Îmi continui calea pe străzi, spre domiciliul de dincolo de biserică.

Razele soarelui încălzesc şi luminează acest început de mai.

Cerul albastru, după câteva zile cu ploi, pare mai curat şi mai adânc.

Verdele ierbii şi florile din grădini mă fac mai tânăr.

Paşii, grăbiţi şi uşori, mă poartă spre împliniri.

Centrul modern al orăşelului este plin de consăteni.

Salut în dreapta şi în stânga.

O iau pe străduţă şi ajung la vilă.

Tufişurile de tuja unduiesc în bătaia brizei.

Un stol de porumbei traversează bolta.

Sun la butonul amplasat pe zidul din stânga porţii.

Sun, apăsând de câteva ori.

Câinele-lup coteşte de după clădire şi se repede hămăind.

Dar dacă nu-i acasă?

Dacă-i doar mama lui?

Animalul o ia la fugă înapoi, apoi revine scheunând.

Am noroc.

Faţa slăbită, aproape ascetică, îi apare în despicătura îngustă.

Dintre stâlp şi panou.

Fără să-l salut, cu glasul înfrigurat, surescitat de emoţie, îl pun la curent cu fenomenul catastrofal.

E şi el pescar, aşa că înţelege.

- Ai băut? îl întreb cu îngrijorare.

- Nu! şi surâsul lui melancolic se încheie într-un început de rictus.

- Hai să mergem, să vedem!

- N-am benzină!

- Îţi dau bani pentru ea!

Surâde iarăşi, în timp ce animalul latră şi se gudură dincolo de gard.

- Merg să-i spun mamei!

Aştept pe trotuar şi ştiu că partida-i câştigată.

Abia îmi pot frâna nerăbdarea.

De a ajunge la locul de unde să putem vedea spectacolul.

Trec minutele fără apariţia prietenului.

Nici câinele nu se iveşte.

Să-l fi refuzat mamă-sa?

Ştiu cât este de temătoare faţă de fiul ei, unicul fiu.

Cât îl îngrijeşte şi-l cocoloşeşte, deşi are aproape 40 de ani!

Dar, aud zgomote.

Sigur, uşile garajului.

Apoi, motorul în uruitul lin.

Câinele nu mai latră.

L-a legat.

Dacia 1100 galbenă, face să scrâşnească stratul de pietricele de pe alee.

Portiera izbită.

Laturile porţii metalice care se deschid.

Maşina care iese în străduţă.

Închiderea porţii şi ieşirea prin uşă.

Iată, suntem în drum spre benzinărie.

- Şi ce-au anunţat la ştiri?

Îi explic pasajul laconic în care, precis se ascund lucruri mult mai grave.

Dă din cap, aprobând.

După ce facem plinul, întoarcem şi repede suntem pe şosea, gonind cu viteză.

La început nu observăm că circulaţia este foarte redusă.

Mai redusă decât de obicei.

Şi într-un singur sens.

În sensul în care mergem!

La a doua aşezare rurală, un baraj al forţelor de circulaţie ne opreşte.

Înaintea noastră, vreo 20 de maşini oprite, cu agenţii de circulaţie agitându-se.

Şoferii, pe lângă maşini, discută.

- Ce facem, ne întoarcem?

- Nici vorbă, merg să obţin aprobarea!

Râzând şi privindu-mă curios, şoferul de pe salvare, prietenul şi fostul coleg de şcoală, şi-a aprins o ţigară.

Tacticos şi manierat, cum o făcea încă din clasele mici.

Fără să-i iau în seamă ironiile familiare, înaintez pe mijlocul şoselei blocate.

Ziua splendidă îmi dă forţe.

Pantofii maro împletiţi, sună milităreşte pe asfalt.

Sacoul, descheiat şi fluturând în bătaia vântului, lasă să se vadă cravata cu franjuri.

Manşetele cămăşii bej, cu butonii auriţi, ies discret din mânecile hainei.

Părul tuns scurt şi faţa osoasă îmi dau o notă austeră, modelată îndelung pe scenele claselor.

Ochelarii de soare cenuşii, cu rame meandrate, întregeau acest chip al reuşitei.

Sunt observat din timp.

Discuţiile dintre agenţi încetează.

Unul se desprinde de grup şi-mi iese în întâmpinare.

Înainte de a-i spune “bună ziua” mă salută.

Mă salută cu mâna dreaptă la chipiu.

Cu oprirea din mers.

Şi cu aplecarea uşoară în faţă.

- De ce nu putem trece? forţez de la început barajul.

- E inundaţie, drumul este blocat, avem ordine stricte!

- Ştiu de inundaţie, tocmai de aceea vreau să trec, sunt ziarist şi profesor de geografie!

Cuvintele au sunat perfect modelate, fără pauze sau reţineri, care ar fi putut naşte îndoieli.

- Sunteţi cu maşina?

- Da, acolo departe!

- Puteţi trece, dar să ştiţi că dincolo de Cheţani este viitura!

- Mulţumesc foarte mult!

Iată-mă făcând stânga împrejur şi, cu acelaşi mers elastic, sigur şi nu prea grăbit, trec pe lângă şoferii obişnuiţi, supuşi legilor.

Urc lângă şofer şi-i spun doar atât:

- Dă-i drumul!

Fără să mă creadă, întreabă, cu o mână pe cheia de contact şi capul puţin aplecat:

- Ai reuşit?

- Sigur!

- Cum, cum ai reuşit?

- Ziarişti, am spus că suntem ziarişti şi facem un reportaj!

- Extraordinar!

- Dă-i drumul până nu se răceşte ciorba!

Iată-ne ieşind din şir, înaintând pe contrasens către baraj.

Cu viteză redusă, motorul torcând lin firul şoselei.

Agentul, la vederea noastră, înlătură una din caprele proţăpite perpendicular şi mai duse o dată mâna la chipiu.

Fără să întorc capul, privind numai înainte, i-am răspuns în acelaşi fel.

Dar, dându-i o lovitură cu genunchiul stâng şoferului meu, ziarist şi el.

Trecem în viteză, pe mijlocul şoselei, podul peste Arieş.

Rulăm în acelaşi tempo prin satul următor şi, departe, lângă linia ferată, observăm altă aglomerare.

Ne apropiem încetinind viteza, până oprim la semnalul meu “aici”, la câteva zeci de metri distanţă.

- Aşteaptă! îmi somez şoferul şi extrag un caiet din servietă, scot stiloul din buzunarul intern al sacoului şi dau ordinul:

- Acum!

Ieşim degajaţi din automobilul parcat lângă şanţ şi ne îndreptăm spre terasament.

Cele câteva case de lângă şosea sunt pustii, nu se văd nici locatari, nici câini sau găini.

În faţă, şoseaua este blocată de câteva “Dacii”, de un “ARO” şi de o maşină de lux, toate cu însemnele judeţului.

Ofiţeri de armată şi miliţieni cu grade înalte.

Civili burtoşi şi gravi.

Urcaţi pe terasament.

Şi câţiva săteni.

Se întorc şi ne privesc, apoi nimeni nu ne mai dă atenţie.

Deschid caietul şi-mi pun capacul de la stilou într-un buzunar lateral.

Îmi iau ochelarii de soare şi-i depozitez în buzunarul de la piept.

- Stai lângă mine! îl avertizez pe şofer.

Astfel urcăm şi noi înălţimea.

Înălţimea căii ferate.

Şi nu ne vine să credem!

Să credem ce vedem.

În faţa noastră este râul.

Râul Mureş.

Şi, de aici, de la terasament, până la dealul îndepărtat, este numai apă!

Peste 2 km.!

Peste 2 km. lăţime, numai apă.

Comuna Cheţani este inundată.

Iată, râul cum curge prin comună, printre case şi prin grădini.

Iată, nivelul apei în unele locuri ajuns până la ferestre, în altele până la streşini!

Vuietul apei!

Mai mult muget, da, este mugetul apei!

Mugetul a milioane de metri-cubi în iureşul la vale!

În înghesuiala celor care vin.

A celor care mai vin din urmă.

Din ploi.

Din ploi şi zăpezi.

Din ploi căzute cu găleata!

Din zăpezi topite.

Topite de valul de căldură.

Şi de ploile diluviene!

Şoseaua inundată, cu câteva porţiuni uscate, mai ridicate.

Localnici stând pe şine.

Bărbaţi încruntaţi.

Femei care plâng.

Oficialităţile, comentând şi luând hotărâri.

Stau cu caietul şi cu stiloul fără să le folosesc.

Nu scoatem nici un cuvânt.

Ce-ar putea exprima?

Ceea ce vedem întrece orice închipuire.

Iată, acolo în curţi, rufe puse la uscat pe sfori.

Rufe puse la uscat şi mişcate de valuri, într-o unduire ritmică.

Pare că sunt semnale făcute cu batista.

La despărţire.

Iată, acolo departe, gâşte şi raţe înotând.

Dar unde sunt găinile?

Unde sunt pisicile şi câinii?

Unde sunt vitele şi porcii?

Unde sunt oamenii?

Doar marea tulbure.

Doar mugetul apei.

Sub cerul senin şi sub adierea brizei.

Au trecut minutele.

Au trecut orele.

Oficialii au plecat.

Au plecat fără să ne mai legitimize.

Să ne întrebe cine suntem şi ce dorim.

Noi nu putem pleca.

Eu nu pot pleca.

Prietenul meu, dând din cap, se plimbă peste traverse, privindu-şi ceasul.

Bărbaţii stau tăcuţi şi încruntaţi.

Femeile plâng icnind.

Lacrimile au secat.

Sau au curs în apele râului.

Care mugeşte.

Care mugeşte fără încetare.

2001