#15 Piatra

de V. Umbreanu

Am scăpat!

A mai trecut o zi de muncă!

Patru ore la clasă şi două de practică agricolă.

Plante, animale şi continente, fac lecţiile plăcute, cu elevi ascultători şi atenţi, ca zumzetul unui stup, care mă odihnesc dar mă şi consumă în acelaşi timp.

Apoi, activitatea la răsadniţa cooperativei agricole, unde, conform contractului cu unitatea, ajutăm pe unde putem.

Facem rost şi de ceva fonduri pentru şcoală, pe lângă cele obţiute prin valorificarea plantelor medicinale.

Astăzi am plivit răsadurile, fiind o zi călduţă de februarie.

Pământul, fără prea multă zăpadă, a început să se dezgheţe.

Elevii clasei a VI-a au muncit cu spor, împărţiţi pe echipe, cei liberi hârjonindu-se lângă poartă.

Câinele paznicului le-a ţinut isonul.

Galben-roşcat, ca o vulpe, nu semăna a câine de pază, dovada, zbenguiala cu copiii.

Paznicul discuta cu ţăranii, care, încărcau gunoi într-o căruţă, din platforma alăturată magaziei.

Mai departe, în cimitirul din apropiere, se săpa o groapă.

Ochiul înregistra amănuntele, într-o viziune de ansamblu asupra lumii locale.

La sfârşit, am făcut prezenţa şi am dat note.

Glasurile lor, mulţumite, se îndepărtau pe străzile cartierului.

Singur, încălzit de mişcare, mă îndrept spre şosea.

Pe trotuare, noroiul îngheţat a prins să se înmoaie dar, la umbră, ridicat în striuri, îmi dă o plăcută senzaţie de aderenţă.

Vântul adie ramurile unui molid şi şuierul slab, aproape muzical, îmi aminteşte de

adâncurile pădurii.

Din loc în loc mă salut cu localnicii.

Deşi sunt şi eu aproape băştinaş, câinii din curţi mă latră din nou.

Trec de dispensar, unde, familiile de romi domină peisajul.

Îndepărtându-mă, aud glasul autoritar al felcerei care face ordine.

Ajuns în centru, sunt atent la gheaţa băltoacelor de pe trotuar.

Când plouă, şanţurile, fără scurgere, se umplu cu apă şi inundă până la zidurile caselor sau până la garduri şi ne obligă să circulăm pe şoseaua aglomerată de vehicule.

Acum fac slalom printre ochiurile îngheţate şi ajung în staţie.

Barele ţevilor ruginite sunt îndoite de la tamponări iar acoperişul de tablă, parţial smuls, bate o toacă aritmică.

Privesc rulajul traficului, aşteptând autobuzul.

Prin aer trec stăncuţe perechi, unele aşezându-se pe hornul casei parohiale.

Norii alungiţi, sunt împinşi mereu spre răsărit.

Palele de vânt mi se strecoară pe lângă ochelarii de soare şi mă fac să lăcrimez.

Totul s-a petrecut instantaneu!

Tocmai îmi ridicasem mâna stângă şi cu mănuşa să-mi şterg lacrimile ajunse pe obraz, când am observat piatra.

Piatra de pe şosea.

Piatra colţuroasă.

Piatra căzută dintr-o basculă.

Sau aruncată de vreun copil.

Piatra singulară.

Piatra izbită de maşina trecând în trombă.

De bascula încărcată.

Încărcată, poate, cu pietre.

Piatra lovită pe cant.

Şi pornită ca din puşcă!

Pornită ca din tun.

Catapultată.

Mă trezesc pe jos.

Cu coatele lovind solul îngheţat

Cu servieta plescăind ca pe apă.

Nimeni în jur.

Mă ridic greoi.

Genunchele stâng sângerează.

Simt lichidul cald cum se prelinge în jos.

Pantalonul sfârtecat se roşeşte încet.

Nu simt nici o durere.

Dar, ecourile izbiturii, încă fac valuri sonore în memorie.

Nu pot mişca piciorul.

Amorţit, anesteziat, mi se pare un obiect cu totul străin.

Parcă am piciorul de lemn.

Iată-mă infirm!

Sau cum aş arăta infirm.

Privirea, abia acum panicată, descoperă, înainte, piatra.

Săgeţile dinspre cele două direcţii trec nestingherite prin spaţiu.

Nimeni n-a văzut întâmplarea.

Poate că nici n-a existat!

Să fie un vis?

Autobuzul mi se opreşte înainte, frânând şi pufnind din burduf.

Cei care coboară se agită şi se cheamă unii pe alţii.

Cineva mă salută.

Fac eforturi să mă mişc.

Să mă urc în vehicul.

Comand, strângând din dinţi, obiectului adormit să mă ajute.

Durerea îmi eliberează alte lacrimi.

Calc chiar pe piatră şi mă prind de bară, în timp ce uşa se închide cu zgomot şi autobuzul porneşte.

Memoria îmbogăţită duce, ca o basculă, încărcătura.

Încărcătura, care, a lăsat urme, urme pe totdeauna.

Piatra.

Piatra, care, mă face să mă opresc din drum şi să dau de-o parte toate surorile geologice, atunci când, parcă, aşteaptă soarta trasă la indigo.

Atunci, soarta o fac eu.

2001