#14 Dopul din ureche
de V. Umbreanu
Nu mai aud.
Nu mai aud cu o ureche.
Cea stângă.
- Părăsiţi tragerea!
La ordin, mă ridic în picioare, lăsând arma jos.
Mă retrag, împreună cu ceilalţi, pe linia de pornire.
Cu degetul mic răscolesc în canalul auditiv.
Aceeaşi situaţie.
Nu mai aud.
Nu mai aud, de la detunătură.
Am tras cu carabina.
Sigur, sună urât!
Şi am îndeplinit condiţia.
Să casc puţin gura.
Pentru timpan.
Dar nu ca acum.
Să nu mai aud.
Asta nu mi s-a mai întâmplat.
Mă simt indispus.
- Ce ai?
Colegul mă întreabă vădit îngrijorat.
- Nu mai aud cu urechea stângă!
- Cum aşa?
- De la detunătură!
Şi-i explic.
Îi explic în timp ce degetul scutură urechea.
Fără folos.
Nu aud.
Dar mai este ceva!
O zornăitură, o zornăitură continuă.
Pe fondul liniştii!
Mă simt prost.
Nu mă mai interesează rezultatul tragerii.
Toţi discută cu toţi.
Unii se laudă.
Se laudă cât de bine trag.
Ofiţerul zâmbeşte.
Păşesc automat ca într-un somnambulism.
Asimetria.
Starea asimetrică mă indispune.
Sunt încordat.
Sunt încordat din cauza neputinţei.
Iarăşi cu degetul.
Introduc şi răscolesc.
Până mă doare.
Dar, degeaba.
Oare s-a spart timpanul?
Ce ghinion!
Pe jumătate surd, ne despărţim de ofiţer la poarta unităţii şi ne oprim în staţia de autobuz.
Discuţii şi râsete.
Cu o jumătate de auz.
Sunt îngrijorat.
Drumul spre casă mi se pare mai lung.
Nu discut.
Nu particip la discuţii.
Le-am explicat şi celorlalţi.
Când ajung acasă, află şi ceilalţi din familie.
Adică mama, bunica şi fiul meu.
Doar noi am rămas.
Am rămas după divorţ, doar noi.
Băieţelul, la toamnă, va merge la şcoală, clasa I.
Fiica mea, mai mică, a ajuns la mamă-sa.
Aşa a hotărât completul de judecată.
Băiatul, la tată.
Fetiţa, la mamă.
Acum, mă spăl şi în urechi.
Mai ales îmi spăl urechea-problemă.
Cu apă caldă şi săpun.
Insist.
Insist, dar degeaba.
Nu aud.
Nu aud şi pace!
Aşa că, renunţ.
Renunţ, deocamdată.
Mama, ca deobicei, vine cu sfatul practic.
- Să mergi la policlinică, pentru control!
Mâine am ore până la 1.
Apoi, şedinţă la comisariat.
Da, e posibil, în intervalul liber.
O anunţ de rezolvare.
Apoi, programul obişnuit.
După cină, citim.
Citim cu toţii.
Mama, în camera ei.
Noi, băieţii, în camera noastră.
Aproape de miezul nopţii ne culcăm.
Adormim repede.
Dimineaţa, fiecare la program.
Mamala Combinat, dactilografă.
Nepoţelul ei, la grădiniţă.
Eu, la şcoală.
Acasă, rămâne ca gazdă, bunica mea, care se apropie de 90 de ani.
Timpul trece repede.
Orele, parcă zboară, una după alta.
Iată-mă în autobuz, spre centrul de raion.
Înghesuială, ca deobicei.
Nu am loc.
Înaintez printre călători până lângă şofer.
Mă ţin de bară.
Staţiile urmează una după alta.
Micro III, MicroII, gară, Ceramica.
La următoarea cobor.
Aştept până trece vehiculul şi traversez pe zebră.
Ocolesc policlinica şi ajung la intrare.
La informaţii iau un bilet pentru consultaţie la ORL.
Lume puţină.
Este sfârşitul programului.
Intru repede şi asistenta mă şi ia în primire.
Dându-i numărul îi spun păţania.
Păţania cu tragerea şi cu urechea.
- Ia să vedem!
În timp ce medicul de specialitate completa reţeta pentru alt pacient, eu, pe scaunul metalic, sunt consultat de femeia în alb.
Cornetul intră în ureche.
Mă gâdilă puţin şi tresar.
- Stai liniştit!
Replica trebuie s-o iau în serios.
Stau liniştit.
- Nici vorbă de timpan, acesta n-are nimic!
Lasă cornetul şi pregăteşte alte unelte.
Casoleta şi pompa.
Şi anunţă triumfătoare:
- Îţi fac o spălătură, stai nemşcat!
Rezemată de mine, mai bine zis proptită, mă ia ajutor la acţiune, spunându-mi:
- Dumneata ţine casoleta, dar vezi să nu curgă!
Şi în timp ce ţin obiectul oval pe umărul stâng, îmi introduce pâlnia pompei în ureche şi aud pocnetul, pocnetul dublu.
Primul, când apasă cauciucul globular.
Al doilea, când lichidul împins cu putere, izbeşte timpanul.
Surprins de-a binelea, într-un reflex de apărare, schimb poziţia vasului şi şuvoiul împroaşcă în toate părţile.
Vasul aproape se umple, dar apa ajunge pe cămaşă şi pe piele.
- Ţi-am spus să ţii bine!!
Ruşinat, îi răspund cu glasul şoptit:
- Îmi cer scuze, dar m-a luat prin surprindere!
- Poţi să te uiţi!
La indicaţia ei, pilotez casoleta şi o cobor înaintea ochilor.
Şi ce văd?
Surpriza mă lasă fără glas.
Orice m-aş fi aşteptat să văd dar nu ce vedeam!
Apa revenită din ureche parcă era o tocană!
Nici tocană, mai bine zis, un ghiveci.
Fragmente diferit colorate pluteau şi tulburau coloristic lichidul.
Unele galbene, ca paiul.
Altele maronii, ca scoarţa copacilor.
Unele ruginii, precum frunzele toamna.
Altele cenuşii, cum sunt lichenii de stâncă.
Ba şi mai închise la culoare, aproape ca şi cărbunii.
Ce mai, o amestecătură spectrală nemaivăzută!
Şi toată, ieşită din ureche!
Din urechea mea.
- Ce stai, du-te şi-o varsă în chiuvetă!
Bumăcit şi ruşinat, fac întocmai dar abia atunci răsuflu uşurat.
Răsuflu uşurat pentru că aud!
Aud, cu o acuitate nemaiavută vreodată.
De bucurie, uit limbajul asistentei, şi, după ce depun cu grijă casoleta pe măsuţa cu ustensile, înşfac servieta şi mă îndrept spre uşă.
- Vă mulţumesc, vă mulţumesc mult!
Când închid uşa după mine, mai port în binocular cele două priviri.
A medicului-specialist, ca trezită din somn şi a supraveghetoarei, stăpână pe cabinet.
Iar urechile, din nou funcţionale, mai vibrează când asistenta pronunţă, cu voce autoritară, diagnosticul trecut în registru.
- Dopul din ureche!
2010