#13 Crăcanul de salcie

de V. Umbreanu

Am ajuns prea târziu pe ţărmul înalt.

Ca să mai pot pescui la plută.

Multe maşini de ocazie nu au oprit şi, abia într-un târziu, un ARO şi-a făcut milă.

De figura mea imploratoare.

De la şosea, distanţa până aici, am parcurs-o în marş forţat.

Cu toate impedimentele: raniţa încărcată, cizmele, beţele, răcitorul portativ cu calupul de gheaţă.

Sunt numai apă!

Dar, timp de stat, nu am.

În noiembrie se întunecă repede.

De aceea mă grăbesc să-mi fac un culcuş pentru noapte.

Fiind senin, nu mai e nevoie să leg folia impermeabilă de ţăruşi, aşa că, din câteva ramuri şi ierburi patul cazon este gata.

Abia dacă mai văd să-mi montez plumbul.

Prind câteva râme negre în cârlig şi lansez în apa adâncă.

De pe ţărm.

Iau cuţitul de vânătoare şi-mi tai, din salcia alăturată, un crăcan şi un ţăruş.

După ce asigur băţul, cobor până la apă, sub malul înalt, pentru spălarea mâinilor.

Rămân câteva clipe cu palmele în lichidul cald, efectul termocentralei.

Apoi urc şi, în întunericul coborât, iau cina.

Muşc pofticios din feliile de pâine cu untură.

Adaug bucăţile de gogoşar.

Al doilea pişcă şi trebuie să stâmpăr arsura buzelor şi a limbii cu pâine şi apă.

În sfârşit, mă satur.

Strâng pungile de plastic şi mă îmbrac pentru noapte.

Deja e răcoare.

Peste pulovăr, sacoul, la gât, fularul şi pe cap, în locul băştii, căciula.

Şi mănuşile.

De peste deal iese luna, dar mă grăbesc să cobor tot bagajul sub ţărm, unde voi pescui.

Iar dacă peştii vor ocoli momeala, ceva mai sus, pe nisipul lutos, mă aşteaptă aşternutul odihnitor.

Apoi, din zori, reluarea ostilităţilor.

Iată-mă instalat.

Mureşul susură în albie.

Râpa din faţă, luminată, prezintă privirii fâşiile prăbuşite.

Petele de umbre sunt arborii rămaşi deasupra, ca nişte martori ai timpului.

Din când în când, strigăte de bufniţă.

Şi foiala şobolanilor.

Cărora, prezenţa mea le perturbă traseele.

Iată, unul dintre ei, tocmai se afundă brusc în apa întunecată.

Aştept să-l văd ieşind undeva dar, oricât privesc suprafeţele râului, nu-l descopăr.

Ce scufundător!

Timpul trece şi undiţa rămâne nemişcată.

Să nu amorţesc, mă ridic şi stau aşa, în aşteptare.

Aerul e tot mai rece.

Îmi strâng fularul în jurul gâtului mai bine.

Scot mănşile, punându-le jos, apoi îmi şterg nasul.

Mă aşez la loc, pelerina făcută sul ţinând locul scaunului.

Luna s-a deplasat, undeva, în spate.

Stelele sclipesc, nepăsătoare, ca de obicei.

Din nou o seară fără peşte.

Nici sărituri nu se aud.

Nici un somn nu a ieşit la vânătoare.

Sunt singur în imensitatea nopţii.

Încep să casc.

Privesc cadranul ceasului şi descopăr, surprins, că este aproape 1!

Cum a trecut timpul!

Dar e rece de-a binelea.

Cred că va bruma.

Mai stau câteva minute.

Undiţa n-o las din mâini.

Tot aştept semnalul.

O slabă mişcare la vârful băţului.

Eventual, câteva smucituri.

Şi, tragerea tot mai puternică a firului.

Dar, sunt numai închipuiri.

Aşteptări şi dorinţe.

Casc din nou.

Cred că renunţ.

Imediat voi lăsa undiţa pe crăcan.

Cu ţăruşul înfipt între ea şi fir.

Şi voi urca la culcuşul de alături.

Cu raniţa în loc de pernă.

Îvelit în pelerină.

Şi acoperit cu folia.

Dimineaţă, precis vor trage!

Vaporii se ridică şi se pierd deasupra apei.

Depun undiţa pe crăcanul de salcie.

Înfig şi ţăruşul dar, crăcanul instabil, se înclină.

Sigur, porţiunea de ţărm cu iarbă, în care l-am înfipt, s-a lărgit.

Cu undiţa în mână mă aplec şi-l apăs cu putere.

Lutul se opune.

Crăcanul se rupe.

Scap undiţa.

Cade căciula.

Plonjez în apa adâncă.

Mă dau peste cap.

Văd stelele.

Curentul mă ia.

Dau din braţe.

Ajung la suprafaţă.

N-am băut apă!

Nici prin nări n-a intrat!

La piele, o simt în câteva locuri.

Înot cu putere spre mal.

Prind şi căciula.

Undiţa a rămas lângă iarbă.

Doar vârful scufundat.

Ies şiroind şi surprins.

Abia acum revin conştient.

Ce grozăvie!

Dar, nu mai am timp de pierdut.

Mi-e rece deja.

Fixez undiţa cu ţăruşul.

Urc la bagaje.

Le iau în viteză.

Ajung pe ţărm, aruncându-le.

Cobor după pelerină.

Urc clănţănind.

Dau jos sacoul.

Şi pulovărul.

Şi cizmele.

Şi şosetele.

Şi pantalonii.

Şi cămaşa.

Şi indispensabilii.

Norocul îmi surâde.

Slipul, uscat!

Maieul, ud în câteva locuri!

Frigul mă face să tremur continuu.

Dârdâi.

Îmi clănţăne dinţii.

Mandibula se loveşte de maxilar.

Ţaca-ţac, ţaca-ţac.

Storc indispensabilii şi-i îmbrac.

La fel, cămaşa.

O îmbrac peste maieu.

Storc celelalte veşminte.

Mă îmbrac numai cu pelerina.

Şi abia atunci văd căpiţa de fân.

Am şi uitat de ea!

Ştiu că am trecut în viteză, aseară, pe lângă ea, dar atât.

Fug cu hainele ude.

Le las lângă fân.

Mă înţeapă cotorii.

Fug la raniţă şi la cizme.

Le aduc grămadă.

Tremur şi clănţăn.

Agit braţele şi sar în sus.

Până gâfâi.

Sunt ca un liliac monstruos.

Sau ca o fantomă neagră, în lumina argintată a lunii.

Smulg sacadat braţe de fân.

Minute în şir.

Tremur mai puţin.

Praful mă îneacă.

Înghesui toate lucrurile.

Îmi pun basca.

Mă ghemuiesc, învelit în pelerină.

Praful din fân mă face să tuşesc.

În palme şi braţe, roi de înţepături.

Dar, în sfârşit, mi-e cald!

Îmi recunosc respiraţia.

Am învins!

Mă liniştesc şi, încet, încet, rememorez totul.

De la băţul de salcie frânt.

Din cauza forţei depuse.

La rezistenţa argilei înierbate.

Şi a energiei scăpate de sub control.

Mă revăd în toate fazele.

Cum scap undiţa, care rămâne la mal.

Cum îmi cade căciula şi o văd plutind.

Cum cad, cu capul înspre fundul adânc al râului, dându-mă o dată peste cap.

Şi, miracolul cerului înstelat din subterana apei!

Nu mi-am recunoscut braţele, apăsând apa.

Nici înotul până la ţărm.

Abia recuperarea căciulii îmi aparţine, dar şi ea, parţial doar.

În revenirea spre conştient.

Celelalte scene aparţin conştienţei, dar într-o succesiune atât de rapidă încât e clar că au fost tributare unor instincte.

Unor instincte de apărare şi conservare.

Îmi dau lacrimile de bucurie!

De bucuria deţinerii unor asemenea arme.

Arme, transmise din strămoşi.

Ce cald este în placenta pelerinei!

Doar o mică porţiune liberă, pe unde absorb lacom aer.

Aer, cu arome de fân.

Ştiu că n-o să dorm.

Evenimentele trăite atât de intens şi de dramatic, mă covârşesc.

În liniştea nopţii, prin plapuma de fân, în afara propriei respiraţii, prind primele sunete.

Mai mult foşnete.

Cu scurte opriri.

Ştiu.

Sunt locatarii hotelului, şoarecii, cărora eu, intrusul, le creez probleme.

Râd încetişor.

Apoi, revin şi reiau vizionarea filmului.

Saltul mortal.

Cu stelele, privite prin telescopul acvatic.

Cu întreg scenariul, până acum.

Şi regizorul anonim.

Crăcanul de salcie.

Şoarecii iarăşi foşnesc.

Spectatorul din mine, pune iarăşi filmul.

Nu mă pot abţine să nu exclam:

- Extraordinar!

- Extraordinar!

Şoarecii se opresc un timp, apoi iarăşi foşnesc.

2001