#12 În fiecare zi e sărbătoare

de V. Umbreanu

- Mergem?

- Imediat, numai să termin capitolul!

De câteva ore citim în camera noastră.

Eu şi cu fiul meu.

Eu, în fotoliu, parcurg volumaşul 2 al lui Ignev "Jurnalul lui Kostea Riabţev", din colecţia Meridiane.

El, culcat pe burtă, pe recamier, trăieşte din plin aventurile celor “trei muşchetari”.

Lumina puternică de afară străbate perdelele groase, croşetate de bunica lui, şi ne ţine ca şi magnetizaţi de lectură.

Soba de teracotă din colţ emană, în sfârşit, căldură deşi presiunea gazului e tot slabă. Secretul constă în crengile uscate din grădină, care-l suplimentează. Trosnetele lor, ca nişte solo-uri la simfonia tăcerii.

Deşi este duminica Paştilor, pentru noi nu se deosebeşte de celelalte duminici.

Dimineaţa, micul dejun.

Apoi, citim, fiecare în locul preferat.

Înainte de masa amiezii, ne plimbăm.

Ne plimbăm, indiferent de vremea de afară.

Ploaie sau vânt.

Cer senin sau viscol.

Aşa şi acum.

Din bucătărie răzbat sunete de vase.

Mama pregăteşte masa de prânz.

Se aud şi cuvinte.

Aha, acolo a ajuns şi bunica mea, asistând-o.

Suplimentul sonor îmbogăţeşte partitura orchestrei.

Pierd firul acţiunii şi, în consecinţă, pun semnul de carte şi o închid.

Mă ridic şi plasez volumul pe masă.

Paşii trasează linii peste preşuri.

Pe fereastră observ consăteni circulând.

De după sobă iese motanul Mitzu.

De dimineaţă, după ce şi-a sorbit laptele, stă toropit pe podeaua de scânduri.

Paşii mei l-au trezit din savoarea zilei.

Mă priveşte şi miaună.

Apoi, se apropie şi se atinge, încolăcindu-se, de un picior.

Ştiu.

Ştiu ce aşteaptă.

Să mă aplec şi să-l mângâi.

Mă conformez.

Privirile lui, atente la palme, îl şi poziţionează.

Culcat pe spate şi răsucindu-se într-o parte şi-n alta, presimte urmarea.

Degetele atingându-l şi răvăşindu-i blana.

Trasând cărări pentru simţuri.

Iată, capul ridicat, cu privirile fixe.

Labele, într-un balet aerian, scoţând şi retrăgând ghearele.

Deja toarce.

Îmi atinge palma şi aproape mă zgârie.

Gata!

Fiul meu, abandonând lectura, mi se ataşează.

Mânuţele lui intervin în scenă şi-mi opresc rolul.

A preluat ştafeta.

În timp ce revin la verticală, cuvintele lui se ridică într-o spirală sfâşietoare:

- Mitzulee!

- Mitzulee!

Trec în bucătărie şi apoi în baie.

Mă spăl pe mâini şi revenind, anunţ familia că mergem la plimbare.

-Să nu staţi prea mult, că mâncarea-i aproape gata!

Mama, ca de obicei, organizează viaţa zilnică.

Mai ales acum, ca proaspătă pensionară.

- Unde mergeţi ?

Bunica, privindu-mă ca pe propriul copil, pentru că ea m-a crescut în realitate, se interesează de plecarea noastră.

- Ca de obicei, Buni, ca de obicei!

În timp ce ies din bucătărie şi ajung în antreu, lângă cuier, o aud pe mama cum îi explică bunicii traseul.

- Merg la barieră, la pasarelă, la gară şi revin acasă!

Da, acesta ne este traseul.

În această ordine.

Sau în sens invers.

Duminica.

În restul zilelor, pe traseu ajunge şi librăria şi chioşcul de ziare.

În timp ce îmbrac sacoul, fiul meu merge la baie.

Deschid uşa antreului şi ies în curte.

Cerul senin şi aerul cald mă fac să mă simt ca înaintea unui concurs atletic.

Sau a unei expediţii.

Vibraţiile din adânc, mereu nesaturate, dau să răbufnească.

Iată, iarba verde şi vişinii în floare.

Dincolo, tufele de liliac şi alunul.

În colţ, înghesuiţi, călinul şi măceşul.

Cum mă cheamă depărtările!

De când n-am mai fost într-o excursie?

Din timpul facultăţii!

10 ani!

Căsătoria şi divorţul mi-au blocat dorul de călătorie, mi-au anulat chemarea de a studia natura.

Timp.

Nervi.

Şi bani.

Irosite, în cea mai mare parte a acestor ani.

10 ani.

Dar, am şi satisfacţii.

În primul rând, cei doi copii, Alcor şi Ofelia.

Fiica, i-a fost repartizată mamei.

Aşa a sunat sentinţa judecătorească.

Stau sub tei, năpădit de amintiri.

În spate, uşa cu yale se închide cu zgomot.

Fiul meu, îmbrăcat elegant, pare un om matur.

Liniştit.

Serios.

Lucid.

La cei 5 ani ai lui.

Parcă suntem fraţi, nu tată şi fiu.

Ieşim în stradă şi închid portiţa.

- La gară sau la barieră?

Întrebarea mea, ca una adresată unui oracol.

- La barieră, vine răspunsul de mai jos.

Ne întoarcem spre dreaptă şi înaintăm pe trotuar.

Nu înainte de a-mi pune ochelarii.

Ochelarii de soare.

- Tu nu ţi i-ai luat?

- Nu, vine răsunsul imediat.

Apoi, ne luăm de mână.

Ca de obicei.

Respir cu nesaţ,

Muşchii, se contractă şi se relaxează ritmic.

Gândurile, dispărute de pe ecran.

Doar natura.

Pomii din grădini.

Albinele.

Cerul albastru.

Semenii, trecând pe căi paralele.

Ne salutăm automat.

Când să ajungem lângă vila discretă unde locuieşte tanti Tina, un cunoscut, apărut din neant, ne opreşte şi, după salut, pune o întrebare.

Adică pune întrebarea specfică zilei.

- Ce faceţi de sărbători?

Şi răspunsul meu, la fel de normal, pentru viaţa noastră, fără nici o pauză:

- Citim şi ne plimbăm!

Despărţindu-ne şi reluând parcursul, mâna băiatului meu mi-o strânge, ca la un semnal.

Ca la un semnal, înainte de a porni şi cuvintele.

- Tată, de ce vorbesc oamenii despre sărbători ca de ceva special?

Şi răspunsul lui, convingător de filosofic:

- Pentru noi, în fiecare zi e sărbătoare!

2009