#11 După plante medicinale

de V. Umbreanu

Primăvara este în toi.

O alternanţă de ploi şi de zile senine.

Când plouă, la “agricultură”, în orele de practică, lucrăm în podul şcolii.

Întoarcem plantele medicinale de pe ziare, să se usuce mai repede.

Sau le strângem în saci, pentru a le sorta în clase.

Dar acum, plecăm pe teren.

E rândul clasei a VII-a A.

Elevii au plecat acasă la ora 11.

Să ducă genţile cu manuale şi caiete.

Şi să se schimbe de uniformă.

Şi să-şi ia o gustare şi apă.

Stau în curtea şcolii şi aştept.

Pe iarbă, lângă gard, la umbra unu plop.

Stau şi-i aştept, privind o altă clasă, pe terenul de sport.

Fetele joacă volei.

Băieţii, împărţiţi în două echipe, se întrec la handbal.

Arbitru, colegul de specialitate.

Ţipete, de o parte şi de alta.

Şi fluierul, când nu intervin cuvintele.

În jur, unul câte unul, se aşează viitorii agricultori.

- Suntem toţi, raportează şeful clasei.

- Bine, să mergem!

Iată-ne părăsind curtea şcolii şi îndreptându-ne spre păşunea comunei.

Dar, până atunci, avem de traversat strada Margaretelor.

Sau, mai bine zis, cartierul Margaretelor.

Cartierul locuit de familiile de ţigani.

Aici, în imediata vecinătate a şcolii.

Pătrundem grupaţi în zonă.

Copiii mici ne privesc alături de câini.

Pietre şi gunoaie.

Bălării şi bălţi.

Case şi cocioabe.

Cele mai multe, fără curţi şi garduri.

Un conglomerat al mizeriei.

“Cancer social”, cum îl caracterizasem într-o şedinţă.

Într-o şedinţă a organizaţiei de partid.

Unde fuseserăm “invitaţi” şi noi, cei fără de partid.

Acum, ca de obicei, ne latră câinii.

Ne latră câinii şi ne apostrofează, râzând, locuitorii liberi.

Liberi de activităţi.

Şi de civilizaţie.

Deşi printre elevi, nu puţini, sunt chiar de aici.

Trecem disciplinaţi şi păşim pe o cărare printre grămezile de gunoaie.

Iată păşunea.

Iarba suculentă, datorită ploilor de primăvară.

Dar şi resturi ceramice şi zdrenţe.

Ciulini şi urzici.

Laptele câinelui.

Ne răspândim liberi, pe un front larg.

Elevii, însufleţiţi de vremea frumoasă, discută şi aleargă.

Deşi îi observ cu atenţie, sunt cam distrat.

Frânturi de cuvinte şi imagini din trecut îmi invadează ecranul.

Aproape de Arieş, redevin profesorul.

Profesorul atent, organizat şi sever.

Sever, atât cât trebuie.

Atât cât trebuie pentru ca activităţile să se realizeze conform planificării.

Într-o atmosferă de respect reciproc şi de stimulare.

Ne oprim lângă stâlpul de care este legat cablul de oţel al bărcii.

Nenea Socea ne-a văzut de departe şi ne aşteaptă.

Urcă, unul câte unul, pe puntea de scânduri şi păşesc în barca metalică.

Lanţul zornăie.

Vocea barcagiului dirijează călătorii.

Când ambarcaţiunea se umple, încărcarea se opreşte şi începe traversarea.

Barcagiul ridică tonul la băieţii care o balansează.

Strig şi eu la ei.

Rămas pentru tura următoare, cu ceilalţi elevi, urmăresc procesiunea care se îndepărtează.

Ajunşi dincolo, barca se goleşte rapid şi porneşte în viteză înapoi.

Doar cu un braţ, barcagiul o stăpâneşte mai bine ca noi, cu ambele.

Nenea Socea, după accidentul în care şi-a pierdut un braţ, s-a făcut barcagiu pentru navetiştii din Piatra Hărcani, cătunul de peste râu.

Iată-l oprind şi aşteptându-ne, să ne treacă şi pe noi.

Urmăresc ce se întâmplă pe celălalt mal.

Băieţii se întrec aruncând cu pietre în apă, cât mai departe.

Fetele culeg flori, cântând.

- Plătim la întoarcere!

Cu aceste cuvinte ne despărţim de luntraş şi ne regrupăm pe drum.

- O luăm la stânga, spre vii!

Vocea mea fermă direcţionează elevii.

- Acolo, florile de soc sunt mai numeroase!

Completarea a lămurit lucrurile.

Trecând de ultimele case şi de câinii care ne latră de după garduri, urcăm cărările în pantă şi întâlnim primele tufişuri înflorite.

Zăpuşeala amiezii, aici, este atenuată.

- Opriţi!

Elevii se opresc şi aşteaptă.

Vocea mea completează, cu acelaşi ton:

- Culegem florile din împrejurimi şi, după o oră, facem pauză!

Practicanţii, cu plase şi pungi, se împrăştie, căutând florile.

Automat, se grupează: fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii.

Trec de la un grup la altul, culegând de pe ramurile mai înalte.

Fetele cântă.

Băieţii discută despre fotbal.

Aroma florilor predomină peste tot.

Încet, încet, urcăm spre partea de sus a pantei.

Discuţiile şi cântecele s-au atenuat şi, la un moment dat, au încetat.

Ştiu, copiii au obosit.

Deşi mai mult la umbră, deplasarea şi activitatea, acumulate, i-au moleşit pe toţi elevii.

Plasele pline le îngreunează efortul.

Frunţile transpirate le evidenţiază efortul.

- Facem pauză!

Vocea mea, ca un clopoţel, i-a adunat pe toţi, imediat.

- Urcăm la izvor şi ne odihnim!

Ghizii ne sunt cei câţiva elevi din zonă.

Iată-ne ocupând terenul umbros din jurul izvorului.

Pe ţeava metalică, şuvoiul limpede şi rece îşi cântă melodia.

Elevii îşi scot merindele şi se pregătesc pofticioşi.

- Întâi spălaţi-vă pe mâini!

Râzând la această atenţionare, se văd obligaţi să stea la rând.

Apoi, îmi amintesc de ultima intervenţie, necesară şi aici:

- Pentru nevoi personale, băieţii în jos şi fetele în sus pe pantă!

Alte râsete şi îndemnuri, până ce se conformează.

Abia acum, mă aşez şi eu la rând, la spălatul mâinilor.

Apoi, de-o parte, să pot cuprinde pe toţi, scot punga de plastic şi încep să savurez pâinea cu untură.

Aşezat pe servietă, profitând de pauză, mă las în voia gândurilor.

Abia acum aud păsările.

Abia acum observ ramurile mişcate de vânt.

Abia acum, pe cerul senin, încep să navigheze norii cumuliformi.

Minutele trec în lentoarea odihnei şi a conversaţiilor tot mai rarefiate.

Nimeni n-a observat năluca.

N-a observat năluca apărută pe cărare, coborând alene panta.

Cu rochie albă, semitransparentă.

Ca un tifon.

Cu faţa albă, destul de plină, dar nu lipsită de graţie.

Cu buzele răsfrânte, date cu ruj roşu ca sângele.

Cu o umbră de mustăcioară, sub nasul puţin turtit.

Cu părul negru, uşor buclat, prins cu o panglicuţă, ca de elevă.

O priveam cu toţii, elevi şi profesor, cum se opreşte în mijlocul nostru.

Uimită şi ea.

Uimită şi ea, dar zâmbind.

Buzele cărnoase au deschis fereastra dinţilor, nu neapărat albi.

Privirile noastre au descoperit imediat dinţii lipsă.

Şi nările, cu un început de freamăt.

Ca şi cum decoperă o aromă.

Poate nu cea de soc.

- Bună ziua, dragii mei!

Gata.

Cuvintele ei au risipit vraja.

Nu era o nălucă.

Elevii, fete şi băieţi, nu ştiau ce să facă.

Sau ce să zică.

Sau unde să privească.

Am dat eu tonul.

Tot eu.

- Bună ziua!

Zâmbindu-le, i-am îndemnat să se conformeze.

- Bună ziua!

- Bună ziua!

Cei mai îndrăzneţi au răspuns la salut.

Dar mă întrebau din priviri.

Ce să facă?

Ce să creadă?

I-am liniştit, cu un gest discret al mâinii drepte, ridicată deasupra solului.

Rotindu-se în jur, “năluca” noastră, ne-a transformat în spectatori, iar ea, pe scena centrală, îşi juca rolul.

Rochia, în vârtejul ei teatral, lăsa privirii imagini ale celorlalte recuzite.

Textile şi organice.

Muşchii însufleţiţi, transformau mişcările în dorinţe.

Dorinţele în cereri.

Şi cererile în pretenţii.

Iar zâmbetul, zâmbetul iniţial, cel al surprinderii plăcute, se transforma, văzând cu ochii, în râs, un râs cu sunete grosiere.

Tocurile pantofilor negri, frământau solul umed al cărării şi-l ridicau în forme de buze lascive.

Elevii surprinşi, la început curioşi, acum aveau semne de teamă.

Întrebările lor mute nu găseau răspunsuri din partea mea, decât semnele de liniştire ale mâinii drepte, de-acum obişnuite.

- Şi ce faceţi voi aici?

Iată, întrebarea “nălucii” a risipit iarăşi vraja, noua vrajă.

Rotirile ei teatrale au devenit mecanice.

Atât de mecanice încât, la un moment dat, am crezut că va cădea.

Că va ameţi şi va cădea.

Dar, n-a fost aşa.

N-a fost aşa pentru că s-a oprit.

S-a oprit, privindu-mă.

Şi privindu-mă am privit-o şi eu.

Am privit-o mai serios, mai adânc.

Mai real.

Iată.

Iată, privirea ei gravă.

Privirea ei gravă, caleidoscopică.

Surprinsă, la început.

Poate, plăcut surprinsă.

Apoi, veselă.

Poate prea veselă.

Acum, gravă.

Când tristă, când speriată.

Mă priveşte de parcă aş fi o salvare.

A unui prieten?

A unui medic?

- Culegem plante medicinale.

Iată răspunsul.

Iată răspunsul meu.

Din buze.

Din privire.

- Culegem plante medicinale cu elevii, pentru şcoală.

Privesc elevii.

Privesc elevii, mai liniştiţi acum.

Nu erau destule semnele.

Semnele cu mâna.

Sau cu privirea.

Trebuiau şi cuvintele.

Şi cuvintele, să intervină.

Să asigure.

Să asigure normalitatea.

Care normalitate?

- Daa, culegeţi plante medicinale?

Vocea, vocea primei priviri, tulbura iarăşi apele.

O insinuare?

O nuanţă de neîncredere?

Lasă că ştim noi?

Ce ştim noi?

Copiii mă privesc pe mine.

Mă privesc mai mult pe mine.

Şi aşteaptă.

Tocmai când mă pregăteam să mă ridic şi să anunţ sfârşitul pauzei, vocea ei interveni din nou în aşteptarea încordată:

- Şi de ce nu-i trimiteţi să culeagă plante medicinale?

Nici nu putusem răspunde, nu putusem răspunde real la întrebare că, întorcându-se spre elevi, le ordonă, da, le ordonă, cu nerăbdare aspră:

- Mergeţi şi strângeţi plantele medicinale!!

Şi încă o dată:

- Mergeţi şi strângeţi plantele medicinale!!!

Vocea, oarecum gâfâită, fusese însoţită de mişcări direcţionale ale mâinilor şi de o apăsare fermă a unui picior.

Şi poate că ne-am fi şi ridicat să plecăm, ascultători, dacă nu ne-ar fi oprit un ultim gest, surprinzător, cu adevărat surprinzător, a celei din faţa noastră.

În timp ce mâna dreaptă le arăta elevilor direcţia de mers, cea stângă, coborâtă până la tivul rochiei de tifon, o ridică triumfal, descoperind albul imaculat al obiectului intim.

Opriţi locului, imaginea a inhibit orice mişcare şi orice răspuns.

Doar privirea saturată a elevilor a reuşit să părăsească obiectivul şi să se îndrepte, la unison, înspre profesorul lor.

Profesor care, ducându-şi degetul arătător la buze, cel de la mâna dreaptă, în timp ce cu mâna stângă apuca servieta, dădu ordinul sonor aşteptat.

Aşteptat de ambele tabere.

- Mergem să culegem plantele medicinale!

În linişte deplină, iată, coborâm panta umbrită şi ne deplasăm spre barcă.

Lăsând în urmă aroma florilor de soc.

Şi fiinţa în alb, redevenită nălucă.

2009