#10 Inspectorul de istorie

de V. Umbreanu

Când să plec la oră, în pauza de la 9, intră directorul în cancelarie şi-mi spune:

- Îl laşi pe inspectorul de istorie să te asiste la oră?

- De ce la mine, unul de istorie?

- Pentru că n-a venit Sive!

- Şi de ce n-a venit, nu cumva dinadins?

- Poate, era o inspecţie anunţată şi de la el te poţi aştepta la orice!

Aveam oră de geografie la clasa a VII-a, Franţa, aşezare, condiţii naturale, populaţie şi oraşe.

- Poate să vină!

Oricum, nu puteam refuza, dar mă cam deranja o prezenţă străină.

Nu m-am obişnuit şi poate nu mă voi obişnui niciodată cu participarea altor persoane la lecţie.

Nici chiar a directorului, la asistenţele trimestriale.

Ce să mai zic de colegi, din şcoală sau din cercul metodic.

Am simţit de la început, din primii ani, aceasta.

Şi eu şi elevii nu ne puteam concentra, ca în orele neasistate.

Atmosfera era alta.

Cu emoţii, nejustificate dealtfel.

Cu o tensiune permanentă, chiar dacă lecţia, în parametrii ei, decurgea normal, conform planificării.

S-a sunat şi, de pe coridor, se aud elevii deplasându-se spre clase.

Murmurul şi paşii lor se îndepărtează.

Profesoara de serviciu intră în cancelarie.

Putem pleca la ore.

Mă ridic de la locul meu, de lângă fereastră şi iau catalogul.

Colegii mă privesc zâmbind uşuraţi.

Ei au scăpat.

Se grăbesc la ore.

Colega de biologie, navetistă de la Cluj, rămasă ultima, mă întreabă, uşor îngrijorată:

- E totul în regulă, ce predai?

- Sigur, nu am probleme, predau prima parte din Franţa!

Ieşim împreună din cancelarie, ea mergând la clasă, eu intru la Direcţiune.

Bat la uşă şi intru.

- Puteţi veni!

Inspectorul, care se întreţinea cu directorul, îşi ia caietul şi mă însoţeşte.

Coborând la parter, se scuză pentru deranj:

- Mă iertaţi că vă tensionez ora, dar, din cauza colegului D-voastră, nu pot pierde deplasarea, trebuie să asist undeva şi m-am gândit la geografie, ca la o rudă a istoriei!

- Sigur, aveţi dreptate!

Coborând treptele vechi şi ajungând la parterul clădirii, deschid uşa a doua, a clasei a VII-a.

Poftit înainte, inspectorul îi salută pe elevi şi se deplasează rapid, căutând un loc în ultima bancă.

Alege rândul din mijloc.

Elevii, rămaşi în picioare, mă privesc miraţi.

Le dau răspunsul explicativ:

- Tovarăşul inspector de istorie şi-a exprimat dorinţa de a asista şi la o lecţie de geografie, cred că nu aveţi nimic împotrivă!

Privind şi spre mine şi spre oaspete, oarecum lămuriţi şi liniştiţi, iau loc şi se pregătesc pentru începerea orei.

Simţim uşoara tensiune cu toţii dar, intrând în etapele lecţiei, revenim la normal.

Nu ne mai interesează prezenţa străină.

Pun absenţii şi trecem la verificarea cunoştinţelor din lecţia precedentă.

Elevii închid caietele şi manualele şi deschid atlasele sau hărţile volante.

Pe tablă, lateral, este desfăşurată harta fizică a Europei, veche şi zdrenţuită, dar lipită de mine în vacanţa trecută.

Pe un suport metalic, dăruit de un părinte, harta politică, la fel.

Indicatorul este rezemat de perete.

Aleg metoda frontală.

Elevii care răspund îi notez, în ordine şi numerotaţi, pe tablă.

Interesată şi stimulată, clasa freamătă de activitate.

Întrebările şi răspunsurile, corectate sau completate, după caz, duc la notarea cu plus sau cu minus.

Pun accentul pe folosirea hărţilor.

“Teorie şi practică”, în relatare ştiinţifică şi logică.

Îi fac pe elevi să înţeleagă interdependenţele din natură şi din societate.

Le dau timp de gândire.

Timpul trece şi abia observ că inspectorul notează, din când în când, ceva, apoi răsfoieşte nişte hârtii, extrase din caiet.

Apreciez răspunsurile, după numărul şi calitatea lor.

Eu nu dau note sub 4.

Şi această notare, cu 4, are loc atunci când elevul n-a răspuns la şase întrebări sau probleme.

Dar şi atunci, până la încheierea orei, poate să răspundă suplimentar şi să se corecteze.

Facem trecerea la lecţia nouă, decuplând Franţa din ansamblul european natural, învăţat înainte.

Elevii participă activ.

Concomitent, schiţa sintetică prinde contur pe tablă.

Harta şi tabla au căi de comunicaţii prin cuvinte şi indicator.

La elevi, caietele şi hărţile, prin creion.

Din când în când, unde este cazul, explicaţiile geografice se împletesc cu cele biologice, fizice, chimice şi istorice.

Observ, cu coada ochiului, cum inspectorul este tot mai atent.

Nici urmă de tensiune, nici la elevi, nici la profesor.

Ba, dimpotrivă, parcă suntem stimulaţi de această prezenţă.

În rumoarea clasei, elevii se întorc spre oaspete, luându-l martor la reuşită.

Privesc, din fugă, ceasul.

Mai sunt 5 minute.

Lecţia s-a terminat, în mare.

Mai trebuie să notez, în catalog şi în carnete.

O fac, explicând calificativele.

Cei cu răspunsuri mai puţine primesc puncte, valabile pe viitor.

Le notez pe ultima pagină a caietelor lor şi le semnez.

Când sună de ieşire, răsuflăm uşuraţi, totuşi.

Abia atunci constat o uşoară transpiraţie pe frunte.

Elevii ies în pauza mare, cu mâncare unii, cu caiete şi manuale alţii.

Rămân în clasă cei doi elevi de serviciu, care şterg tabla şi deschid ferestrele.

Un elev responsabil cu materialul didactic duce hărţile.

Ieşim ultimii şi urcăm treptele spre etaj.

- Veniţi la direcţiune, să discutăm, în sinteză, lecţia!

- Numai să duc catalogul!

Intru în cancelarie, unde, colegii mă asaltează cu întrebările.

- Cum a fost, cum a fost?

- Bine, a fost chiar stimulativ!

Ajuns în biroul alăturat, directorul o invită pe secretară să ne lase singuri şi mă aşez în locul ei.

Inspectorul, pe un fotoliu în faţa diectorului, deschide caietul şi se pregăteşte să ia cuvântul.

Eu, curios, aştept.

Directorul, ca deobicei, cu ţigara aprinsă, arborând poziţia de distincţie cunscută.

O tăcere neobişnuită se prelungeşte câteva zeci de secunde.

Apoi, inspectorul, fără să mă privească, i se adresează şefului şcolii:

- Tovarăşe director, pentru mine, ca profesor şi ca inspector, ziua aceasta este una memorabilă!

Simt că roşesc.

Directorul, eliberând fumul în sus, oarecum mirat, mă priveşte întrebător.

Apoi, formal, stăpânit, îi răspunde printr-o întrebare:

- De ce tovarăşe inspector?

Şi inspectorul, iarăşi după o tăcere explicativă, îi răspunde, fără să mă privească:

- Pentru că am asistat la cea mai reuşită oră din cariera mea!

Roşesc mai tare şi mă foiesc pe scaunul secretarei, în faţa maşinii de scris.

Directorul mă priveşte mulţumit şi-i răspunde, aparent tot formal:

- Tovarăşul profesor ţine în permanenţă lecţii reuşite!

Urmează, iarăşi, secunde de tăcere, timp în care, îşi stinge ţigara în scrumieră iar

inspectorul închide caietul.

Abia atunci mă priveşte admirativ şi începe să caracterizeze aspectele orei asistate.

Integrarea perfectă în timp şi organizarea pe etape.

Disciplina şi participarea activă, neforţată, a elevilor.

Vocabularul bogat şi corect, cu accente pe folosirea termenilor ştiinţifici.

Trecerea, pe nesimţite, de la o etapă la alta a lecţiei.

Aprecierea corectă şi stimulativă a metodelor de verificare.

Dirijarea gândirii elevilor spre relaţia cauză-efect.

Şi, în final, chiar la soneria de terminarea pauzei mari, de la ora 10, ultima apreciere, căreia îi dă cea mai mare valoare.

-Tovarăşi colegi, ca un fir roşu, incandescent, ora a fost traversată de interdisciplinaritate, cum nu se putea mai bine!

În timp ce mă ridic, pentru a merge în cancelarie, primesc felicitările şi, după ce-l

salut, în timp ce închid uşa, îi mai aud, ultima remarcă:

- Ce bine c-a lipsit profesorul de istorie!

Bruxelles, 2010