#09 Proba coprologică
de V. Umbreanu
Atunci când mi-am înscris băiatul la grădiniţă, educatoarea m-a rugat să procur adeverinţe medicale, cum că suntem sănătoşi.
Tatăl şi fiul.
La vizita medicală, de la circă, n-am avut probleme, decât că ne-a pus răbdarea la încercare.
Şi proba de sânge a trecut, cu puţine emoţii.
Pentru ultima analiză a trebuit să ne deplasăm la municipiu.
Călătoria cu autobuzul, dimineaţa devreme, în înghesuiala cu navetiştii, a fost necesară pentru evitarea aglomeraţiei de la Sanepid.
Şi aşa, sala de aşteptare era plină.
Părinţi şi bunici, cu micuţii, aşteptam să ne vină rândul.
Intrarea în cabinet, încă, nu începuse.
Copiii, unii în braţe, alţii mişcându-se prin încăpere, se studiau reciproc.
La fel şi noi, adulţii.
Se înfiripau cunoştinţe, urmate de discuţii.
Era o rumoare care, cu trecerea timpului, creştea în intensitate.
Şi din cauza noilor veniţi, care se împingeau tot mai mult în faţă, în interiorul camerei.
Şi din cauza nervozităţii altora.
Din cabinet n-a ieşit nimeni să ne anunţe începerea consultaţiilor.
Deşi pe uşă era afişat programul, ora de începere trecuse de mult.
Au izbucnit proteste.
Câţiva copii au început să plângă.
O doamnă în vârstă, corpolentă, îmbrăcată ţipător, cu buzele rujate aprins, era comandanta.
Ridicând tonul, critica nerespectarea programului.
Căuta împrejur aderenţi, gesticulând şi aruncând priviri furioase.
Cineva a deschis uşa de la intrare, să se răcorească aerul, care devenise greu respirabil.
În sfârşit, uşa aşteptării s-a deschis şi o asistentă, din prag, ne-a anunţat începerea consultaţiilor.
- În ordinea în care aţi venit!
Glasul ferm, autoritar, a făcut linişte.
Doar bunica nervoasă a protestat:
- De ce n-aţi respectat programul?
Şi imediat:
- Ne ţineţi aici ca pe-o turmă, bătându-vă joc de timpul nostru!
Fiind gata să intre în cabinet, asistenta, şi ea trecută de mult de tinereţe, cu o faţă plină de riduri şi colţuroasă, se întoarce şi răspunde cu ton ferm dar reţint:
- Am avut de lucru la notarea rezultatelor care se dau după ora 12!
Apoi, întorcându-se spre noi, ceilalţi, spuse:
- Să intre primii veniţi!
A intrat o femeie cu fetiţa ei şi au rămas înăuntru aproape 10 minute.
Ieşind, a urmat altă pereche.
Şi tot aşa.
Dar, sala de aşteptare nu se golea, cum plecau unii, soseau alţii.
Răbdarea unora se diminuase şi comentariile se înteţeau.
Gălăgia, se vede că pătrunse şi în cabinet că, asistenta veni să ceară linişte.
Imediat izbucni “responsabila” noastră:
- După ce lucraţi ca melcul, ne mai şi închideţi gura!
Câteva voci au aprobat-o.
Aruncându-i o privire ucigătoare, asistenta îi replică:
- Dumneata nu-ţi închipui ce facem cu fiecare persoană, cu ce plăcere muncim?
Apoi plecă înăuntru.
Eu şi fiul meu aşteptam răbdători şi cuminţi.
Nu peste mult timp îi veni rândul şi bunicii protectoare, care, ţinându-şi nepoţica de mână, pătrunse în cabinet, dreaptă şi impunătoare.
În urma ei se lăsă o tăcere neobişnuită.
Parcă era o altă încăpere, cu alţi oameni.
Au trecut cele 10 minute.
Nu ştiu ce se întâmpla, dar, parcă, tensiunea din sala de aşteptare a dispărut.
Sau a trecut în cabinet.
Timpul se scurgea fără să se continuie ritmul anterior.
Cu toţii, aşteptând în tăcere, aveau privirile fixate pe uşă, pe uşa spre cabinet.
Târziu de tot s-a deschis!
Bunica noastră, complet schimbată, îşi târa picioarele pe dalele podelei, ţinând cu mâna stângă fetiţa speriată.
Pe umărul drept, spânzura poşeta zbârcită.
Rujul de pe buze avea porţiuni migrate alături.
Arăta ca un balon pe cale să se dezumfle.
Hainele atârnau ca pe un trup slăbit de boală.
Nici urmă de aroganţa iniţială!
Nici urmă de vivacitatea-i verbală!
Tăcerea mormântală a dăinuit mult tmp după dispariţia ei în neant.
Iar când în uşa cabinetului s-a ivit asistenta, cu toţii am privit-o uimiţi.
Şi ea arăta altfel.
Cu totul altfel!
Parcă era o altă persoană, o altă asistentă.
Faţa gravă, acum era radioasă.
Ridurile nu se mai vedeau.
Ochii străluceau tinereşti.
Aşteptam, cu sufletul la gură, explicaţia.
Care, veni cu un ton didactic, uşor ironic:
- Dacă aţi şti în ce hal îi erau chiloţii!
Intrând următoarea pereche, în liniştea uimitoare a încăperii, fiecare rumega cuvintele lăsate de asistentă.
Şi fiecare îşi imagina, după propria fantezie, cele ce se petrecuseră în cabinet.
Pe feţe se puteau citi stări contradictorii.
Doar copiii ne priveau, fără să înţeleagă ceva.
Încă.
2002