#08 Caleidoscopul încremenit
de V. Umbreanu
Aceste memorii sunt false.
Niciodată nu voi şti dacă au avut bruma adevărului.
Abia dacă realul se mai desprinde din dorinţă.
Niciodată timp pentru clasări.
O fugă prin evenimente? Prea mult în afara lor.
Iată şanţul cu păpădii.
Poate boala de galben de-aici îşi are izvorul.
Toate direcţiile s-au umplut cu galben.
Oricâte nuanţe, toate se asociază printr-un supra-parfum.
Şi emoţia nu era naturală, nu era pământeană.
Parcă era codificată din altă lume.
Şi trebuia să port acest semn care-şi punea amprenta, numărul de serie, pe fiecare trăire.
O maşinărie. Un program. Alambicări.
Undeva, o uşiţă fără cheie. Numai probabilistic să ajung la ea. La veşnicul ei mister.
De-aici aceste memorii false.
Galbenul, ca un magnet.
Dar există teama, teama ca o infraatingere, ca o peliculă a lunecării în subconştient. Pe un teren mereu virgin.Valuri urmărind mereu orizontul, mereu negăsindu-l. Teama ochilor tăi, cu pulovăr galben şi buline negre.
M-am oprit la uşa hotelului.
Cheia.
Scările.
Camera.
Şi patul pentru două persoane, în care am aşteptat toate nopţile.
Şi cearceafurile au rămas albe.
Mai era coşul pe trotuarul pustiu.
Cu şuviţe colorate de lână.
Cât tremur în mâinile îmbătate de galben!
Şi avioanele.
Şi şarjele de branduri.
Şi feţele galbene ale morţilor din piaţă.
Şi buzunarele lor îngălbenite.
Şi gloanţele, ca scânteile galbene, în jurul acestui mic jefuitor de cadavre.
Şi dinţii tăi galbeni. Şi sărutul, tot galben, de pe care puteam răzui toată înşelarea noastră.
Niciodată n-am reuşit să ne cuibărim în plăcere.
Mai era casa noastră acoperită cu trestie.
Şi care trebuia să ardă.
Dar cei doi ruşi au fost de altă părere şi-au stins focul.
Cred că pot fi consideraţi singurii oameni de treabă.
Ei şi bucătăresele lor grase, care mă ţineau pe genunchi şi mă îndopau cu cartofi galbeni, şi cântau şi plângeau.
Mai era câte-o noapte în care, acelaşi ofiţer beat, avea trageri în camera în care dormeam douăzeci de refugiaţi.
Şi noi căutam gloanţele pe plapomă.
Mai târziu am aflat că războiul e război.
Fără comentarii.
O, ceasurile, spirtul sanitar şi vinul băut cu găleata murdară!
O, domnişoarele ascunse sub perne şi plapome!
O, porcii noştri împuşcaţi de aproape!
(“ Vă puteţi lua slănina şi maţele!”)
Mai era pivniţa în care dormeam fără grijă.
O, un proiectil pe trepte e un fleac!
Dar uite, pana roşie cum se plimbă!
Pac, pac.
Pana roşie cum cade!
Da, da, tata a fugit la Sibiu!
Mai era avionul doborât lângă gară, de la care am demontat în trei zile roata din spate.
Cu cât cumpăraţi kilogramul de aluminiu?
Am o colecţie de staniol în memorie.
Cadavrul pilotului neamţ fumega, dar pe mine mă atrăgeau sârmele galbene din carlingă.
Mai era soţia pretorului pansând un rănit. Acesta nu mai avea o mână dar sunt sigur că doamna nu avea cap. Pentru că nu mi-l pot aminti. Oricum, prin faşă a trecut rivanolul.
Îmi părea rău după castanele neculese.
Dar aveam cartea cu fauna africană.
Sigur că tu eşti gazela din toate filmele colorate.
Păcat că numai ne-am împărţit procentele lumii a doua.
X
O, sunt memorii fără nici o cronologie.
Şi-atunci, adio etape!
Poate psihanalistul cu fler.
Iată plasa hipnotică deasupra copiilor mei.
În noduri, ochi concentraţi.
Reţelele, căi de reacţie.
Parcă adun informaţia tuturor creierelor şi-o codific prin difuziunea cuvintelor.
Te poţi plimba, dar cine îi remarcă legile?
X
Există o glandă care-şi secretă produsul şi ridică “tensiunea” electrică a nervilor.
Simt scurgerea lichidului care mă infestează, şi nu mă mai recunosc până nu se “consumă” într-un fel.
Chiar o amintire declanşează resortul.
Bâjbâi în căutarea ei.
Până atunci mai trebuie să-i plătesc “oalele sparte”.
X
Mă mulţumesc cu o imagine pe care s-o târăsc din vizuină.
Acolo participă la constelaţie.
De aici impresia.
X
Ori de câte ori mi se face loc să trec, am senzaţia întârzierii.
De aceea mă schimb, de la o clipă la alta, într-un mozaic efemer.
X
Aceste paralele divergente converg spre, ceea ce zicem, “eu”.
1972