#07 Vieţile viitoare

de V. Umbreanu

- Am plecat, directore!

Deschizând uşa direcţiunii, îl văd pe colegul meu, profesor de română, de câţiva ani şef al unităţii, lucrând la darea de seamă.

Numai în cămaşă, cu veşnica ţigară aprinsă, aduna date din rapoartele dascălilor, pentru a le integra în vederea şedinţei de analiză.

Fumul dens nu-l incomoda şi nici nu-l trezea din lucrare.

- Am plecat!

Doar acum, repetând cuvintele de despărţire, şi-a ridicat privirea de pe hârţoage şi m-a privit ca prin ceaţă.

Şi chiar prin ceaţă!

- Ţi-a ieşit suma?

Eu lucrasem în cancelaria alăturată la contabilizarea sumelor încasate de la colegi şi elevi.

Fiind difuzor de carte al cooperativei din oraş, la fiecare încheiere de lună colectam ratele şi făceam inventarul, comparând cifrele.

Acum mă duceam la casieria din comuna învecinată, sperând să ajung înainte de închiderea birourilor.

- N-o să întârzii?

Întrebarea pusă avea un tâlc, dincolo de îngrijorarea de faţadă.

Adică, mai bine să rămân decât să merg degeaba.

Să rămân, pentru a bea o bere împreună.

- Mă grăbesc să ajung la timp, să iau procentele!

- Da, da, atunci servus!

Închizând uşa, l-am şi văzut aplecându-se asupra filelor.

Traversând coridorul şi coborând treptele la parter, auzeam vocile învăţătorilor şi ale elevilor în clase.

Afară, obişnuita burniţă de noiembrie.

Pe terenul de sport, obişnuitele ciori, căutând resturi alimentare.

Spre staţia de autobuz mă salută localnici de lângă măcelărie.

Privesc cadranul ceasului şi văd că-i aproape ora 3.

Fac nişte calcule.

Dacă vine în câteva minute cursa, pot prinde din staţia de la Policlinică legătura.

Dacă nu, va trebui să iau o ocazie.

Ceea ce mă duce în criză de timp.

Şi nu mai găsesc casieria deschisă.

- Bună ziua, domnule profesor!

Mă întorc spre magazinul alimentar şi o recunosc pe mama elevei R., din clasa a VIII-a.

- Bună ziua!

- Unde plecaţi?

- Până la birourile cooperativei, să predau banii de cărţi.

- Aşteptaţi cursa!

- Da, şi dacă întârzie, aş lua o ocazie!

- Bine, la revedere!

- La revedere!

Mă agit, în timp ce alţi localnici vin în staţie.

Ne salutăm şi aşteptăm.

Câţiva elevi, din cartierul vecin cu şcoala, trec pe dinainte râzând, văzându-mă.

Înainte de a intra în prăvălie mă mai privesc o dată, tot râzând.

Chiar dacă-s copii de ţigani ţin la mine, deşi nu-s mai puţin sever cu ei decât cu ceilalţi.

Autobuzul întârzie aşa că, de lângă şosea fac semne atomobilelor care trec.

Mai trece ceva timp până opreşte un ARO.

Drumul până dincolo de pod, cu gropi şi denivelări, ne face să săltăm, pe toţi pasagerii.

Ne ţinem de barele de sus, de sub prelată, şi de banchete.

Anunţ şoferul să oprească şi plătesc.

Pe trotuarul de vis-a-vis, altă aşteptare.

Trec autobuze de oraş dar cel aşteptat nu se arată.

Plouă mărunt de câteva minute şi, de sub umbrelă, privesc nerăbdător spre numerele de pe parbrize.

Privesc ceasul.

Patru fără un sfert!

Dacă nu ajung până la patru, ratez deplasarea.

Până în luna viitoare, adică după Anul Nou.

Să încerc iar la o ocazie?

Iată, vin trei autobuze, nu se poate să nu fie şi al meu unul din ele!

Primul se apropie.

Văd numărul 3.

Victorie!

Poate ajung la birou înainte de închidere!

Mă înghesuiesc la urcare.

Uşile abia se deschid, de câtă lume este înăuntru.

Forţez şi ajut deschiderea uşii din spate şi împing cu forţă!

Manevrând umbrela, uşa, la comanda şoferului, mi-o prinde la mijloc.

Cei din jur fac haz.

Ţinând mânerul umbrelei şi presat de călătorii de sus, stau blocat pe prima treaptă.

Servieta, turtită şi ea, aproape că poate rămâne fără să o mai ţin.

La următoarele staţii, autobuzul opreşte, mecanismul pneumatic se declanşează dar uşa nu se deschide.

De coborât nu coboară nimeni, dar cei din stradă nu pot urca.

Unde să urce?

Se agită, ţipă, fug la celelalte uşi, închise şi ele.

Un bărbat bate cu pumnii în geamuri.

Înjură.

Urnit cu greu, vehiculul porneşte în cursă, încetinind la curbe.

Presat, mă bucur totuşi că sunt înăuntru.

Aşa ajungem la prima staţie rurală, de unde spaţiul devine mai disponibil.

Când cobor la capătul celălalt al comunei suburbane, îmi şterg, cu mâneca dreaptă, transpiraţia de pe frunte şi traversez şoseaua, grăbindu-mă spre sediul cooperativei.

Acolo, femeia de serviciu mătura prin birouri.

Privesc ceasul: patru şi douăzeci!

- De mult a plecat casieriţa?

Femeia, fără să se oprească din lucru şi fără să se întoarcă, îmi răspunde scurt:

- Nu.

Ce să fac?

Să mă întorc acasă?

Să aştept altă lună pentru procente?

Aveam planuri cu cele câteva sute de lei, să cumpăr cadouri de Crăciun.

Stau nehotărât lângă uşă.

Măturătoarea, fără să se grăbească, aduna gunoiul pe făraşul metalic, pentru a-l elibera în găleată.

Simţeam praful în nări.

- Nu ştiţi cumva unde locuieşte doamna casieriţă?

- Peste drum.

- Cum peste drum?

Muncitoarea, în sfârşit se opreşte din activitate, se îndreaptă din şale şi, întoarsă spre mine oarecum mirată, mă întreabă:

- Nu ştii ce înseamnă peste drum?

- Ba da, dar nu-mi vine să cred!

Dând din cap, ca o dojană, şi-a continuat serviciul.

Nemaiavând ce face aici, oarecum uşurat dar şi ruşinat, ies în curtea cu bălării şi, ajuns la şosea, privesc casele şi curţile de pe partea cealaltă, unde coborâsem din autobuz.

Unde locuieşte doamna de la casă?

Chipul ei blând, cu corpul durduliu, îmi apare pe ecranul interior.

Îi percep şi glasul calm, uşor afectat, deşi puţin răguşit.

La care poartă să încerc pentru prima oară?

Studiez, nehotărât, cele câteva clădiri.

Optez pentru casa cu cerdac ţărănesc şi liliac lângă poartă.

Uşa din lemn, puţin aplecată, se deschide, scârţâind din balamale.

Un câine de lângă şură se repede lătrând, dar lanţul îl opreşte să mă înhaţe.

Cu o oarecare tensiune deschid portiţa cerdacului şi apoi pe cea din mijlocul casei.

Camera întunecată şi răcoroasă este pustie.

În stânga, printr-o perdea de pânză albă, se vede lumină aprinsă.

Chiar când să bat la uşă, aceasta se deschide şi casieriţa mirată mă întâmpină, fără să mă recunoască.

Abia după ce o salut şi la lumina becului îşi dă seama cine sunt.

Faţa i se destinde vizibil, privirea devine luminoasă şi glasul îmbietor.

După ce îmi cer scuze şi mă invită să iau loc, întâlnirea intră în normal.

Explic motivul întârzierii.

Răspunde că nu e nici un deranj.

Aduce chitanţierul, scot banii şi monetarul şi, după ce preiau chitanţa, răsuflu uşurat.

Căldura din încăpere mă înfierbântă şi chiar mă moleşeşte.

Gazda, binevoitoare, îmi spune să mă fac comod.

Haina udă ajunge pe cuier.

Servieta şi umbrela, jos, lângă masă, pe preşul ţărănesc.

Din bufetul de culoarea nucilor apare o tavă, o sticlă cu lichior şi două păhărele.

Zâmbetul relaxat dar puţin trist al casieriţei este dublat de glasul liniştitor, cu inflexiuni grave, totuşi.

Ciocnim pentru sănătate.

Şi începem să navigăm.

Să navigăm în discuţia noastră, pe care o continuăm din alte dăţi, mereu întreruptă.

Despre activitatea de difuzor de carte, din cauza pasiunii pentru citit.

Cu autori preferaţi.

Cu cărţi care ne fac rău când se termină.

Cu eroi asemănători nouă.

Cu vieţi în meandrele societăţii.

Cu labirinturi fără ieşire.

Aşa ajungem la vieţile noastre.

Ciocnim pentru ele.

Ciocnim pentru ele, mai ales că se aseamănă.

Dânsa, acum ea, căci ne-am făcut per-tu, divorţată, cu o fetiţă.

Eu, în plin divorţ, cu doi copii.

Apoi, problema banilor, care nu ajung niciodată să satisfacă cerinţele.

Apoi, procurarea alimentelor.

Apoi, grija pentru copii.

Greutăţile, atunci când eşti singur.

Lipsa unui părinte, în realizarea educaţiei la copii.

Încet, încet, ne-am apropiat de potrivirea persoanelor.

Întâi, în relaţiile de prietenie.

Apoi, în dragoste.

Ne priveam cu atâta deschidere sufletească încât, parcă, nu ne mai puteam întoarce.

Nu ne mai puteam întoarce, pe puntea singurătăţii.

Şi nu din cauza lichiorului.

Interesant, asemănările mergeau şi mai departe.

Fetiţa îi era îngrijită de mama, tatăl îi murise de doi ani.

La mine, la fel, numai că tatăl meu murise de 13 ani.

O roşeaţă uşoară simţeam pe faţă, ca un început de îmbujorare.

Faţa ei la fel, pe fondul alb al obrajilor, cu gropiţe abia vizibile la fiecare surâs.

Iar ochii pregăteau lacrimile încântării.

Părul uşor buclat tresărea la mişcările line şi graţioase.

Mâinile, aşezate pe faţa de masă de plastic, stăteau nemişcate, într-un calm al celui împăcat cu soarta.

Întrebarea dificilă, pe care o aşteptam de mult, veni în sfârşit, rostită în şoaptă:

- Nu ai pe nimeni?

O aşteptam de mult, deşi, după ceasul de pe mână, n-au trecut nici două ore de când mă simţeam ca acasă, aici.

Câtă aşteptare se găsea în cele câteva cuvinte?

Câtă încredere, în sinceritatea răspunsului?

Câtă emoţie sub liniştea aparentă a aşteptării?

- Am o prietenă pe cale de a deveni mai mult decât atât!

Glasul meu, aparent sigur, ştiam că ascunde, după gâtuirea învinsă, o oarecare nesiguranţă.

Chiar aşa.

Prietena mea, chiar după câteva probe de ascensiune, tot prietenă a rămas.

Atunci, de unde calea de a deveni mai mult?

Oare subconştientul a plasat-o ca măsură de siguranţă?

Simt că mă roşesc mai tare.

N-am minţit dar nici departe n-a fost!

În spate, în camera prin care am pătruns, s-au auzit zgomote.

Cineva a intrat.

- E gazda, o femeie în vârstă, la care stau cu chirie.

Explicaţia m-a lămurit şi mi-am privit noua prietenă.

Ovalul feţei încă tinere, ochii întrebători, cu o uşoară tentă de panică şi colţurile gurii uşor trase, dădeau portretului o alură de încordare.

Încordare, care m-a cuprins şi pe mine.

Dar, pe neaşteptate, mi-am auzit vocea:

- Poate într-o viaţă viitoare!

Surprinsă, neştiind dacă este o glumă sau o propunere serioasă, întrebă cu naivitate:

- Cum într-o viaţă viitoare?

Şi a urmat completarea, la fel de inspirată:

- Am o listă, o listă mentală, cu femeile la care ţin, cu care m-aş putea căsători.

- Şi-a multe?

- Nu, nu sunt multe, dar unele-s căsătorite.

- Şi atunci ce faci?

- Atunci aştept să divorţeze!

Clătinând din cap dezamăgită, privi pe fereastră afară, înspre curte, unde se înserase deja.

Simţind că trebuie să completez, pentru

a-i ridica moralul din nou, mi-am auzit iarăşi cuvintele, ca ale unui străin:

- Vreau să fiu corect în fiecare relaţie şi numai dacă nu reuşeşte, pot trece la următoarea de pe listă.

Dezamăgirea nu i s-a şters de pe faţă.

Privirea nu-i mai era înflăcărată, ba se ivise şi o umbră de cearcăn.

Colţurile gurii erau şi mai trase, astfel încât, în loc de surâs, acum se instala o imagine rigidă.

Iar pe faţa de masă degetele s-au încleştat a neputinţă.

- Numai vieţile viitoare vor rezolva problema!

Cuvintele mele au sunat ca un epitaf.

Dar, ironie a soartei, casieriţa pe care o sorbeam din ochi, chiar dacă numai platonic, găsi resurse psihice să mai pună o întrebare:

- A câte-a sunt pe listă?

Capul întors spre fereastră nu-mi lăsa vederii decât profilul.

Oare avea lacrimi în ochi?

Glasul, uşor tremurat, mai vibra în imensitatea universului meu interior.

- Pe locul 4.

Alt glas emoţionat.

Alt glas care enunţă sentinţe.

Inima, strânsă în chingi, aştepta urmarea.

Ştiam că întâlnirea luase sfârşit.

Că am tăiat în carne vie.

Că am distrus un eşafodaj de speranţe.

De care nu bănuiam până acum.

De cât timp o cunoşteam?

De peste un an.

Îmi amintesc de cuvintele schimbate prin emisfera din sticla casieriei.

De încărcătura termică a lor.

De privirile mereu întrebătoare.

Cum de nu mi-am dat seama?

Aşa se explică şi drumul meu uşor, mereu de atracţie, de câte ori veneam să depun banii.

Până acum.

Când am pătruns, mai departe decât de obicei, pe terenul celuilalt.

Şi poate că nu trebuia.

Mă ridic de la masă, împingând scaunul în spate.

Jos, ceva nu este în regulă.

Preşul.

Mă aplec să-l aranjez şi ridicându-mă, observ că şi-a revenit, a trecut criza.

Mă îmbrac, îi sărut mâna stângă, iau servieta şi umbrela şi ieşim spre curte.

Câinele latră din nou.

Ea rămâne, siluetă în umbră, în cerdacul învechit.

Pantofii plescăie în bălţi.

Ploaia a stat.

Poarta nu mai scârţâie.

Din şosea, înainte de a traversa spre staţia de autobuz, de lângă sediul întunecat al cooperativei, mă mai întorc o dată şi privesc printre ramurile liliacului.

Silueta nu se mai vede.

Nici câinele nu mai latră.

Apoi, pe marginea şoselei, aştept autobuzul.

Până va veni, gândurile urmăresc cu tristeţe şansa pierdută a unei vieţi.

Dar, tot ele, încrezătoare şi optimiste pentru ce va veni.

Vieţile viitoare.

2001