#06 Spre casa miresei

de V. Umbreanu

Aşa cum era obiceiul, acolo, în mijlocul munţilor.

Mirele, cu invitaţii săi, într-un alai, mai mult sau mai puţin zgomotos, se deplasează la domiciliul miresei.

Să o ceară de la părinţii ei.

Iată-ne grupaţi în ograda mirelui şi pe drumeagul cu hârtoape.

Un flăcău din sat împarte băutura, sticle de jumătate.

Pentru mine este o noutate.

Particip pentru prima oară la aşa ceva.

Gardurile dărăpănate închid, mai mult de formă, proprietăţile.

Oile behăie în ocol.

Dincolo de mica păşune, pârâul zgomotos curge spre Arieş.

Aşteptăm mirele.

Mica trupă de muzicanţi îşi acordează instrumentele şi, din când în când, soarbe din sticle.

Râsete şi strigăte.

Voie bună.

Pomii numeroşi, alături de frasini şi cruditatea ierburilor, dau aerului prospeţime de primăvară, în plină vară.

Cerul senin şi soarele ridicat peste muncel, prezic o zi caldă.

Este o zi de duminică, numai bună pentru o plimbare.

Pe drumeag coboară un moţ călare pe-un cal iar pe celălalt, desagii atârnă de-o parte şi de alta.

Mă retrag spre leţele gardului.

Un tânăr se repede la drumeţ şi-i întinde sticla cu băutură.

Oprit în drum, închină şi bea vârtos, înapoind-o apoi şi ştergându-se cu mâneca.

Coboară la vale, copitele bocănind în bolovanii drumului.

- Dumneata nu bei?

Unul dintre flăcăi, văzându-mă izolat, la margine, se apropie şi-mi ciocneşte sticla, zicând:

- Noroc celor doi miri!

- Sănătate!

Beau şi eu din tăria colorată şi simt că-mi arde traseul digestiv.

Lacrimile apărute îmi trădează amatorismul.

Provocatorul, sorbind cu sete şi apoi râzând, mă lasă din nou singur.

În sfârşit, apare mirele, îmbrăcat cu cămaşă albă şi costum negru.

La rever, tradiţionala lămâiţă.

Clopul într-o parte, ca la majoritatea localnicilor.

Pornim.

Întâi muzicanţii, care-şi încep melopeea.

Apoi, prietenii mirelui, cu acesta în mijloc.

În continuare, vecini şi cunoscuţi.

Toţi cu sticlele începute.

Mai la urmă şi eu, cu băutura aproape intactă.

Coborând pe drumeag, asistaţi din ogrăzi de sătenii curioşi.

Sunt atent să nu mă împiedic.

Îmi pun ochelarii de soare dar sticla din mână îmi dă o jenă şi o nesiguranţă ciudată.

Ajunşi în centrul comunei, trecem podeţul de peste pârâu şi coborâm panta lină a drumului naţional.

Se aud clopotele unei biserici.

Copii în straie de sărbătoare se opresc

de-o parte, privindu-ne.

Se deschid ferestrele şi de după perdeluţe, apar chipuri curioase.

Tinerii noştri, când zăresc la porţi persoane mature, le duc băutură.

Se vociferează.

Se urează.

Se chiuie.

Îmi păstrez locul în ariergardă, neştiind ce să fac cu sticla.

În nici un caz nu-mi vine să beau!

Norocul meu este că sunt lăsat în pace de cei din jur.

Încet, încet, ne apropiem de marginea comunei.

Drumul face câteva ocoluri şi, în sfârşit, pot admira peisajul.

Livezi şi fâneţe.

Pâlcuri de pădure.

Lunca Arieşului, cu sălcii şi arini, în toate nuanţele de verde.

Dar privirea îmi fuge spre apele limpezi ale râului.

Spre repezişurile clocotitoare.

Spre oglinzile cu ape line şi adânci, în alternanţă cu primele.

Nu mai aud sunetele simple ale trupei muzicale.

Nici strigătele şi discuţiile înfierbântate ale însoţitorilor mirelui.

Privesc şi ascult doar partiturile simfonice ale apei.

Aici, unde şoseaua şi râul sunt alăturate, ca două fiinţe gemene, în valea strâmtorată de munţi.

Cu paşi mai vioi, drumeţii înaintează către cătunul învecinat, nepăsători la frumuseţea din jur.

Uit de motivul prezenţei mele aici.

Mai că-mi vine să părăsesc alaiul şi să pătrund în pâlcul acela de arini, unde Arieşul şi-a săpat albia spre munte.

Ce păcat că n-am undiţa la mine!

Dar, n-au trecut decât câteva secunde, în starea năpădită de regrete, când, am desluşit o siluetă între copaci, cu undiţa în mână.

Iată-mă desprins de grupul gălăgios şi coborând pe păşune.

Ocolind un pârâiaş cu băltuţa aferentă.

Pantofii mi se afundă în terenul umed dar ce contează că am luat apă?

Urc panta pe pietriş, ajung la teren uscat şi înaintez printre arini, apropiindu-mă de tovarăşul de breaslă.

Alaiul nu se mai aude.

Ajuns în apropierea bărbatului, mă opresc locului cu o uimire nemaitrăită.

Nemaitrăită nici ca om, nici ca pescar.

În iarba verde şi proaspătă a luncii zăceau împrăştiaţi o mulţime de peşti, o mulţime de cleni!

Unii mai mici.

Mulţi mijlocii, de până la 1 kg. greutate.

Dar şi câţiva enormi!

De peste 3-4 kg. greutate!

Unii, nemişcaţi.

Alţii, zbătându-se încă, sărind şi lovind aerul cu cozile!

Zeci şi zeci de cleni!

Destul de târziu, în liniştea netulburată de cuvinte, călcând printre peşti, mă apropii de pescarul-maestru, salutându-l cu “bună ziua!”.

- Chiar bună! îmi răspunde, fără să se întoarcă, atent la firul care se mişcă în cursul apei.

Atunci observ că, undiţa fiind în iarbă, bărbatul ţinea doar firul de nailon în mână şi, cu atenţie maximă la semnalele acestuia, acţiona în consecinţă.

Iată, acum, înţeapă cu o mişcare bruscă şi exclamă:

- Încă unul!

Ajuns lângă “artist”, sunt martor al recuperării şi scoaterii pe mal al unui clean de peste o jumătate de kilogram.

Îl felicit, dar ce sunt cuvintele în faţa evidenţei?

Mă prezint şi explic motivul acestei întâlniri întâmplătoare.

Oare, chiar întâmplătoare?

Îmi spune apoi că este avocat în orăşelul din amonte şi pescar amator.

Amator?

Haida-de!

Atunci, eu ce sunt?

Nici ucenic faţă de asemenea nivel!

La oferta mea de a servi un pic de băutură, pentru mirii localnici, o face cu decenţa cuvenită, după care îmi explică secretul.

Cum pescuieşte fără lansetă.

Doar cu firul.

Şi acesta numai cu o anumită cantitate de plumb.

Iar acum, fiind apa curată, foloseşte ca momeală cireşele, cireşele negre.

Îmi arată imediat cum procedează.

Aranjează nailonul jos, într-o spirală, pentru a nu se încurca.

Pune cireaşa în cârlig şi, printr-un avânt circular, lansează în depărtare, în apa adâncă.

Apoi, recuperează din fir, până ajunge să simtă că este în legătură directă cu deplasarea capătului cu momeala.

Stăm şi aşteptăm.

Trec câteva minute de suspans.

Apoi, când firul are tendinţa să se întindă, face o mişcare bruscă de înţepare.

- A scăpat, de data asta!

Nu o spune cu regret!

Recuperează încet firul şi încarcă iarăşi cârligul cu o cireaşă.

Mă întorc şi privesc din nou peştii împrăştiaţi în iarbă.

Deşi simt o reticenţă, totuşi îndrăznesc să întreb ceva.

O şi fac.

- Cred că n-aţi prins toţi peştii numai de aici?

- Ba da, toţi clenii i-am prins din acest loc!

Nu-mi vine să cred, dar trebuie să-l cred!

Şi aducându-mi aminte că programul zilei este altul pentru mine, trebuia să părăsesc zona.

- Mai luaţi o gură?

Vocea mea ascundea regretul despărţirii.

- Nu, mulţumesc, a fost destul!

Trebuia să plec.

Trebuia să mă grăbesc, să ajung din urmă alaiul nuntaşilor.

Cum să mă despart?

Ce să-i urez?

- Atunci, la revedere!

Doar atât am putut spune la despărţire.

Mi-a răspuns la fel dar fără să se mai întoarcă.

Atât era de preocupat de firul care, la capăt, în apa adâncă a Arieşului, purta în echilibru dinamic bobiţa neagră de cireaşă.

Cu grijă să nu calc clenii, într-un adevărat slalom, ajung la pietriş, apoi la şosea.

Cu sticla în mână.

Cu ochelarii de soare, din nou pe faţă.

Reintru în scenariul piesei ca simplu figurant.

Spre casa miresei.

Doar ca simplu figurant.

2006