#05 Cârligele suedeze

de V. Umbreanu

Trenul opreşte în faţa staţiei, cu scârţâiturile obişnuite ale frânelor.

Puţinii călători se repartizează spre uşile vagoanelor.

Doar câţiva coboară.

Şi mai puţini urcăm.

Fiind duminică, este normal.

Ajuns în primul vagon, intru în primul compartiment.

Locomotiva diesel anunţă strident că se pune în mişcare.

Desprind răcitorul portativ de pe umărul stâng, pe banchetă.

Undiţa, sus, de-a lungul portbagajului.

Iar raniţa, alături.

Privesc pe fereastră cum se perindă ultimele case şi grădini cu pomii în floare.

Apoi, cele câteva coteţe de la periferie.

Mă simt uşor ca un fulg.

Ca întotdeauna, când plec la pescuit.

Las în urmă treburile gospodăreşti şi cele de serviciu.

Chiar şi grija pentru membrii familiei, când sunt sigur că au tot ce le trebuie.

Cerul senin anunţă o zi favorabilă.

Copacii înfrunziţi şi păpădiile colorează plăcut peisajul.

Privesc cu satisfacţie răcitorul de pe banchetă, cu desenele lui cafenii, adevărate arabescuri.

Marca Guban.

Şi de data aceasta am reuşit să procur o jumătate de calup de gheaţă de la restaurantul gării, cu o seară înainte.

Doar cu 5 lei.

Privesc pe fereastră.

Am şi ajuns în valea Mureşului, la Unirea.

Dincolo de sălciile înflorite încă, apele tulburi şi crescute, curg la vale cu ramuri uscate şi sticle de plastic deasupra.

O oarecare îngrijorare o simt în vasele comunicante ale stării, dacă momeala va corespunde situaţiei reale.

Gândacii de Colorado.

Colectaţi din grădina noastră şi din cele ale vecinilor.

Aerul călduţ, liniştea aparentă şi legănarea trenului mă îmbie la somn.

Ar fi trebuit să profit de ziua liberă, fără activităţi pioniereşti sau muncă patriotică şi să mă odihnesc.

Adică să dorm?

Niciodată n-am practicat metoda somnului prelungit.

Şi dacă merg la pescuit, o fac doar tot a 2-a duminică.

În cealaltă, mă plimb şi mă joc cu băieţelul meu, Alcor.

Trenul intră cu viteză în Aiud şi frânează imediat.

Coboară, poate, ultimii călători.

Străzile, aproape pustii, îmi amintesc de perioada când funcţionam aici, când îi cutreieram labirintul.

Dar, închid supapa cu amintiri şi mă pregătesc de coborâre.

Următoarea haltă, Gârbova Albă, mi-e familiară de câţiva ani, de când, locurile de pescuit le-am îndrăgit, la descrierile unui cunoscut pescar.

Iată curba râului, aproape de calea ferată.

Apoi, imediat, clădirile fermei agricole.

Raniţa pe spate, răcitorul pe umăr şi undiţa în mână.

Brusc, îmi amintesc un amănunt: nu m-a deranjat nimeni, nici chiar conductorul.

Trenul opreşte şi cobor în faţa haltei.

Singur.

Nu urcă nimeni.

Căţelul, din faţa porţii deschise, mă latră ca de obicei.

Corcitura de şorecar.

Gâştele ţipă, bătând din aripi.

Mă deplasez pe cărarea care duce spre barieră, alături de trenul care porneşte spre staţia terminus, Teiuş.

Grăbesc pasul.

Abia aştept să ajung la apă.

Aerul răcoros, dar de pe acum cu valuri călduţe, mă cuprinde şi mă absoarbe.

Am emoţii.

Ajung la barieră şi traversez liniile.

Drumul pietruit mă duce spre Mureş, printre plantaţia forestieră şi pârâul flancat de sălcii şi tufişuri.

Sânger şi soc.

Şi covorul de păpădii înflorite.

Deşi mă grăbesc, privirea, mângâind inflorescenţele, descoperă pete pe unele.

Ce să fie?

Mă aplec şi descopăr gândacii, gândacii păroşi.

Gândaci aproape negri, cu punctişoare albe pe aripile chitinoase.

Înfipţi în adâncul pufos.

Pentru nectar.

Dar dacă?

Gândul sălbatic, luat din zbor, este repede pus în practică.

Mă debarasez de bagaje şi ustensile şi găsesc, în buzunarul din stânga al raniţei, o cutie de chibrituri goală.

Şi aşa, din floare în floare, ici şi colo, completez momeala, muniţia.

Deja aud gheruţele lor cum scurmă în pereţi!

Pierd o jumătate de oră dar nu degeaba!

Sper că nu degeaba!

Mă întorc la locul de “parcare” şi, încărcat cu speranţe reînnoite, demarez în trombă.

Câinii de la casele izolate m-au simţit şi mă întâmpină hămăind.

Nu încetinesc dar, preventive, ţin segmentele undiţei spre ei.

O femeie îi strigă dar, câţiva metri, se mai ţin după mine.

Apoi, hărmălaia încetează brusc.

Liniştit din nou, mă apropii de sălciile şi plopii care bordează râul.

Am ajuns.

Foşnetul apei atingând ramurile, clipocitul undelor, nu sunt altceva decât prologul, prologul spectacolului.

Las în iarbă răcitorul şi raniţa şi dezleg segmentele undiţei, pregătind-o pentru asamblare.

Privesc în depărtare.

Satul, cu acoperişuri şi hornuri fumegânde.

Clopotniţele şi arborii.

Soarele, încălzind atât de plăcut totul!

Gata.

Trec firul prin inele şi montez pluta din tuleu.

Foiţa de plumb o cobor puţin.

Aleg din buzunarul raniţei o cutie cu gândaci de Colorado şi din buzunar cutia cu gândaci păroşi.

Montez momeala în cârlig.

Doi gândaci de Colorado şi unul păros, în vârf.

În timp ce mă încarc din nou cu bagajele şi pornesc în susul râului, spre locurile cunoscute, privirea remarcă florile de podbeal dintre sălcii, semn de primăvară întârziată.

Roua din iarbă îmi udă cizmele.

Aşa observ şi petele toporaşilor, înviorând covorul verde.

Dar, concursul începe!

Arunc pentru prima dată în apa adâncă şi trag firul spre mal şi aştept.

Aştept, tresărirea plutei.

Mişc degetele în cizme.

Un pescăruş albastru trece în zbor razant, ţipând ca de obicei.

Foşnetul apei.

Bâzâitul albinelor în sălcii.

Pluta nemişcată.

Mai aştept.

Am răbdare.

Un viespe îmi dă târcoale şi se îndepărtează.

Departe, pe dealul împădurit, se văd petece alburii, ale merilor sălbatici înfloriţi.

Se mişcă deja ramurile sălciilor .

Fularul de la gât mă încălzeşte prea tare.

Privesc pluta.

În aceeaşi poziţie.

Mă hotărăsc.

Să recuperez şi să schimb locul.

Ridic undiţa şi trag de fir.

Degeaba.

S-a agăţat!

S-a agăţat, undeva.

Mişc într-o parte şi alta dar băţul arcuit nu reuşeşte desprinderea.

Mă eliberez de bagaje şi iau din nou undiţa, apropiindu-mă de ţărm.

Recuperez firul în timp ce afund vârful în adâncime.

Fără folos.

Mai încerc.

O dată.

De două ori.

Acelaşi rezultat.

Fie ce-o fi!

Mă îndepărtez de mal şi trag de fir până se rupe.

Se rupe chiar de la cârlig, rămânându-i firului mica foiţă de plumb.

Nu e nici o problemă.

Am cârlige de rezervă, în trusă.

Las undiţa în iarbă.

Deschid cureaua buzunarului din dreapta raniţei şi caut, cu degetele în adânc, cutia cu cârlige.

Acolo, printre sforile de rezervă.

Găsesc briceagul.

Găsesc flaconul cu foiţe de plumb.

Găsesc punga de plastic în care am plutele şi banii.

Cutia rotundă, nicăieri!

Golesc conţinutul buzunarului.

Nu este!

Nu-mi vine să cred.

Cum a dispărut?

Acum două săptămâni era acolo!

Sau aşa cred.

Să o fi scos?

Să fi căzut?

Mister.

Realitatea este dură.

Nu am cârlige de rezervă!

În ce situaţie mă aflu!

Să merg acasă, nici vorbă!

Singura variantă este să caut pescari.

Sigur, să caut pescari!

Mă înham cu raniţa şi cu răcitorul plin cu gheaţă, iau şi undiţa, văduvită de cârlig şi pornesc în josul Mureşului.

Preocupat.

Chiar cu un început de nervozitate.

Cum de păţesc aşa ceva?

Grăbesc pasul şi ajung la vărsarea pârâului în Mureş.

O zonă cu pietriş

Nu e nimeni.

Intru în apă până unde îmi permit cizmele şi privesc în ambele părţi, după vreo siluetă de pescar.

Nimic.

Linişte şi pace.

Şi singurătate.

Ies din apă şi urc din nou pe ţărm.

Mă întorc la locul ghinionului şi înaintez pe cărare aproape un kilometru, fără să întâlnesc picior de pescar.

Nehotărât, stau pe loc, fără să găsesc o soluţie.

Dincolo de Mureş încep să bată clopotele unei biserici.

Faţa transpirată, de tensiunea creată dar şi de căldura zilei, mă obligă la o măsură extremă.

Să aştept.

Să aştept, undeva, la umbră.

Iau o hotărâre.

Să mă întorc la primul loc.

Acolo, la umbră, în aşteptare, voi lua masa, la iarbă verde.

Şi asta pentru că, brusc, senzaţia foamei a pus stăpânire pe mine.

Iată-mă, reîntorcându-mă, fără grabă, la locul primei încercări.

Locul apei adânci.

Cu toporaşii din iarba uscată acum.

Şi cu florile de podbeal, ieşind ca nişte telescoape din malul umed al râului.

Raniţa desfăcută.

Răcitorul, alături.

Ca şi undiţa.

Cu mâinile spălate în apa rece a Mureşului, îmi etalez, pe punga de plastic, hrana cea de toate zilele.

A zilelor de pescuit.

Pâine.

Slănină.

Ceapă.

Sare.

Şi sticla cu apă.

Minutele trec într-o acalmie nemaitrăită.

Cerul senin.

Aerul cald.

Susurul apei.

Miresmele crude din jur.

Zborul gâzelor.

Gânduri întretăiate pe ecran.

Privirea, până departe, pe pantele dealului.

Apoi, dintr-o dată, vorbe, cuvinte.

Cuvinte, tot mai aproape.

Răsucit într-o parte, spre amonte, abia am timp să zăresc doi pescari apropiindu-se, că s-au şi oprit lângă mine.

- Bună zâua!

Unul din ei, mă salută râzând şi, cu gura plină, nu apuc să-i răspund că mă şi întreabă:

- Ţî şî foame, omule!

Doi ţigani.

Negri ca şi cărbunii.

Nu prea înalţi.

Nici prea tineri.

Dar, nici prea în vârstă.

Cu undiţe simple şi cu câte o traistă pe umeri.

Înghit, în sfârşit, şi le răspund:

- Bună ziua!

Nu apuc să le răspund cu privire la mâncare căci, privindu-mi undiţa din iarbă, celălalt, arătând-o, pune întrebarea obişnuită:

- Ai prins ceva?

Zâmbesc şi eu, în sfârşit.

Şi tot, în sfârşit, pot da unele explicaţii.

Unele explicaţii, ca răspunsuri la situaţie.

Că am sosit cu trenul de dimineaţă.

Că am început să pescuiesc chiar aici.

Că mi s-a agăţat cârligul şi, forţând, s-a rupt nailonul.

Că m-am trezit că nu am cârlige de rezervă.

Că nu-mi explic de ce.

Că am căutat tovarăşi de breaslă şi n-am găsit.

Aşa că, neavând soluţie şi fiindu-mi foame, mănânc de vreo douăzeci de minute.

Îi privesc cum li se transformă zâmbetele în râsete.

Ca răspuns, la ghinionul meu.

Asta, ca un mugure de explicaţie.

Căci, fără să mai pierd momentul, momentul salvator, pun şi eu o întrebare, întrebarea normală:

- Nu aveţi să-mi daţi un cârlig sau două?

Feţele lor destinse, tot zâmbitoare, simetrice chiar, sunt ca două oglinzi luminoase.

Parcă se amuză!

Parcă se amuză, de situaţia în care mă găsesc.

Şi profită din plin.

Nu prea înţeleg.

În tăcerea ciudată care urmează, se privesc cu un anumit subînţeles şi îşi schimbă poziţiile, călcând într-o parte, când cu un picior, când cu altul.

Parcă li-e jenă să vorbească sau să răspundă.

Până la urmă, unul din ei, primul, care

m-a salutat, poate “şeful” grupului, privindu-mă şmechereşte, mă anunţă:

- Poate că avem, dar te coastă!

Şi iarăşi râd, privindu-se satisfăcuţi şi amuzaţi.

- Sigur că vă plătesc!

Răspunsul meu prompt, singurul care mă putea scoate din situaţia fără ieşire, se baza pe faptul că, pe lângă banii pentru biletul de întoarcere acasă, mai aveam 25 de lei suplimentari.

Deşi nu stăteam deloc bine cu banii, în general, nu plecam la drum, niciodată, fără câţiva lei de rezervă.

Ca şi acum.

Iată cum caută, în haina ponosită şi lustruită de purtat, şi scoate dintr-un buzunar o cutiuţă rotundă, ca de medicamente.

Cum o deşurubează cu grijă, cu degetele grosiere, având unghii crescute şi cu murdăria arcuită de sub ele.

Şi dând la iveală mai multe cârlige albe, strălucitoare, cum n-am mai văzut.

Ca nişte bijuterii minunate!

Cum ţinea, în palma negroidă, cutia albă, cu perlele strălucitoare, părea întruchiparea unui vrăjitor.

A unui adevărat vrăjitor.

Observându-mi stupefacţia, ambii au pornit să chicotească şi să dea din coate, că mie mi-era frică să nu se reverse perlele în iarbă şi să se piardă!

Dar cuvintele au anulat vraja, când s-au materializat într-o întrebare:

- Na, ce zâci, le cumperi?

Şi iarăşi au râs, în aşteptarea tranzacţiei.

- Cât cereţi pe bucată?

Am pus întrebarea imediat, cu gândul panicat că s-ar putea răzgândi.

- Cinci lei numa!

Nu mai râdeau şi nu mai zâmbeau, în aşteptarea răspunsului.

Un preţ enorm!

Priveau, printre genele şi sprâncenele lor stufoase, direct în ochii mei impresionaţi.

Automat, mă aplec spre raniţă, la buzunarul cu pricina.

Răscolesc în interior şi apuc orbeşte punga şi, adusă la vedere, extrag banii şi zic:

- Iau cinci cârlige!

Şi, ca la orice târg, întinde cutiuţa.

Mă aplec, uşurat de tensiunea ultimei ore şi ridic, unul câte unul, cârligele miraculoase.

Abia acum observ că aparţin numărului 3.

Dau banii şi, ridicând privirea, mulţumesc pentru ajutor.

Banii şi cutia dispar în veston, apoi, ca un avertisment, încheie afacerea cu exclamaţia:

- Îs suedeze!

Mai privesc încă o dată marfa dobândită şi mă minunez de deznodământul realizat.

În timp ce pescarii pornesc la drum, în loc de rămas bun, le aud urarea:

- Să ai noroc la peşti!

- La revedere!

Salutul meu grăbit, era şi datorită timpului scurs, pierdut, în competiţia pescuitului, nu numai cel mutual.

Tot ce-a urmat, a devenit istorie.

Atât de bine au tras peştii, la gândacii din cutii, atârnaţi câte 4-5 în cârligul montat cu rapiditate, încât cred că s-au prins singuri!

Toată ziua a fost euforică.

Euforică, mult peste trăirile anterioare!

Clenii, treptat-treptat, au ajuns în spaţiul glacial al răcitorului şi seara, pe drumul spre haltă, greutatea de pe umărul stâng era cea a cârligelor suedeze.

O oboseală plăcută îmi cuprindea corpul ca într-un halou.

Iar gândurile, în plasa unei hipnoze, mă răsplăteau pentru experienţa trăită.

Ştiam să sunt mai bogat.

Ca experienţă cu semenii, de orice fel, în orice împrejurări.

Dar şi ca depozitar şi ca păstrător al unor ustensile deosebite şi unice, pentru acele vremuri.

Cârligele suedeze.

2006