#04 Ca între “prieteni”
de V. Umbreanu
După ploile din ajun, Mureşul s-a tulburat puţin şi a crescut.
A crescut nu mult, aproape o jumătate de metru.
Norocul nostru, al meu şi al prietenului X.
Spun noroc pentru că, de obicei, ajungeam să pescuim în apele care scad şi orice pescar care se respectă ştie că, în asemenea caz, peştii nu trag.
Azi am ajuns tocmai la timp.
Ploile din zilele trecute, nu prea bogate, au creat aceste condiţii favorabile.
Suntem în zona termocentralei, pe partea satului Dateş.
Cerul senin.
O briză uşoară adie şi leagănă ramurile sălciilor.
Soarele, coborât spre asfinţit, planează deasupra râpei, dincolo de sat.
De dimineaţă şi până acum, clenii au ajuns să umple aproape întreg răcitorul.
Momeala, ideală pentru acest sezon, a fost din plin solicitată.
Gândaci de Colorado şi cosaşi.
Pe cârlig numărul 4.
Coborând pe firul apei, printre sălcii şi plopi, intercalaţi de tufişurile de soc şi sânger, pe ţărmul înalt, îmi făceam loc să pot arunca momeala căutată.
Atent la panta ţărmului.
Alunecoasă.
Cu vrejii murului întreţesuţi.
Când unul când altul înainte.
Fără să ne grăbim.
Aşteptând mişcarea plutei cu răbdare.
Eu, doar cu o undiţă.
X., cu două.
Una, la plută.
Cealaltă, la fund.
Când ne intersectam, schimbam impresii.
Dacă am prins.
Dacă am ratat.
Acum, ajunşi în curba de lângă sat, suntem aproape de final.
Aproape de finalul concursului.
Fără să fie oficial, ne simţim mereu într-o competiţie.
Stimulativă.
El, mai în vârstă, cu mai multă experienţă.
Mai multă experienţă, în special, la pescuitul cu greutate.
La somn şi la mreană.
Ca şi acum, când apele tulburi curg alene în albia îngustă a râului.
Cu bagajele pe iarbă alături, mai aştept încă o mişcare a plutei.
Se întunecă repede toamna.
Privesc în amonte neliniştit.
Prietenul nu apare.
Nu avem mult timp şi trebuie să plecăm spre gară.
Dinspre sat se zăreşte o siluetă.
Ştiu, este luntraşul.
Este luntraşul cu care ne-am înţeles de dimineaţă, să ne treacă pe celălalt mal.
Cu hainele de doc decolorate şi cu pălăria de paie înnegrită de intemperii.
Cu paşii apăsaţi, puţin legănându-se.
- Bună sara !
- Bună seara, nene Ioane !
- Na, aţi prins ceva peşte ?
Obişnuit cu întrebarea, am şi răspunsul pregătit.
- Am câteva kile !
- Clean ori breană ?
- Numai clean !
La sfârşitul conversaţiei coboară treptele tăiate în lut şi urcă în luntrea priponită de
ţăruş cu lanţul.
În timp ce strâng undiţa, luntraşul scoate apa cu lopata.
Sunetul ritmic de pe fundul de lemn mi-e familiar.
Când termin cu undiţa, iată-l şi pe X, apărând pe cărare, cu raniţa în spate şi beţele în husă.
Trântind coşul cu cei câţiva cleni în iarbă, cu un năduf cunoscut, sintetizează ziua:
- N-au prea tras peştii astăzi !
Lasă husa şi raniţa în iarbă şi mă priveşte întrebător.
Apoi, îndreptându-şi privirea spre răcitor, pune întrebarea obişnuită:
- Tu ai avut noroc mai mult ?
Fără să-i răspund, mă aplec spre răcitorul portativ, marca “Guban”, şi-i manevrez fermoarul.
Aerul rece îmi gâdilă degetele.
Clenii, unul după altul, apar pe iarbă.
Calupul de gheaţă, încă prezent, rămâne înăuntru.
În timp ce golesc apa rece din interior, colegul de breaslă scoate şi producţia sa la iveală, alături.
Diferenţă evidentă.
Ca de obicei.
Apoi, ca urmare a înţelegerii noastre, veche de câţiva ani, de când am devenit prieteni, facem şi împărţeala.
Un peşte într-o parte, altul în cealaltă parte.
Ţinând cont şi de mărime.
La sfârşit, mă ridic şi-mi privesc partenerul.
Îmi privesc partenerul să-l văd dacă-i mulţumit.
De jos, din luntre, se aude chemarea:
- Veniţi odată, domnilor ?
- Venim, venim imediat, numai să mă spăl pe mâini !
Punându-ne partea fiecare la loc, urmează să ne deplasăm spre gară.
X., cu o agerime nouă, scoate din raniţă un prosop şi coboară treptele.
Involuntar, privirea atinge raniţa deschisă.
Şi, surpriză !
Din ea se întrezăreşte o pungă cu peşti.
Curios, mă aplec şi deschizând-o larg descopăr mai multe mrene.
Vreo opt.
Sau zece, cine ştie !
Nu mari.
Nu mai mari de jumătate de kilogram.
Toate tăiate şi, evident, sărate.
Prietenul meu urcă pe ţărm, îşi ia coşul cu partea cuvenită şi-l pune în raniţă.
Apoi, după ce aşează deasupra prosopul împăturit, strânge şnurul şi leagă strâns.
- Mergem, Vasile?
Privindu-l atent, cu o nouă înţelegere, îi răspund hotărât:
- Mergem !
Cu raniţa în spate, cu răcitorul pe umărul stâng şi cu unica undiţă în mâna dreaptă, cobor în urma celui, cu care, de ani buni, am împărţit peştii în mod egal.
Ca între prieteni.
În timp ce luntrea ne trece râul, ştiu că această metodă n-o să mai fie aplicată.
N-o să mai fie aplicată cu “prietenul“ meu X.
2009