#03 Hoţul din şcoală
de V. Umbreanu
Nici n-am ajuns bine în şcoală că pasiunea mea pentru lectură a făcut senzaţie.
Nu că n-ar fi fost şi alţi colegi cititori pasionaţi.
Dar la mine era mai vizibilă, chiar bătătoare la ochi.
Citeam mereu.
În orice ocazie.
În staţia de autobuz, aşteptând.
În autobuz, la barieră.
Indiferent cum.
Pe locurile cu pluşul uzat sau jupuit, ceea ce era mai rar.
De obicei în înghesuială, oricât era de mare.
Uneori, noi navetiştii, lipiţi unul de altul, cu corpurile mulate.
Femei şi bărbaţi.
Vârstnici sau elevi.
Vară sau iarnă.
S-au obişnuit cu mine.
S-au obişnuit să mă vadă, cu volumaşele în mâini.
B.P.T. sau Meridiane.
Volume de buzunar.
Dar, chiar din buzunar le scoteam la iveală, în cele mai neobişnuite poziţii.
Chiar incomode.
Ridicate încet.
Poziţionate atent.
În faţa privirii.
Căutând unghiul cel mai bun.
Unghiul luminii.
Salvarea.
Salvarea, în minutele de aşteptare.
În minutele lungi de aşteptare.
Plonjam în acţiune.
În acţiunea volumului.
Alături de eroii cuvintelor.
Şi alt timp.
În alt timp, paralel sau divergent.
Din care eram trezit brusc în realitatea îngheţată.
Aşteptarea se sfârşea şi cu toţii călătoream mai departe.
Spre serviciul zilnic.
Sau înapoi, spre casă.
Dar, citeam şi în şcoală.
Citeam şi în şcoală, în şedinţe.
În şedinţele prelungite în mod forţat, indiferent de tematica lor.
Consilii profesorale.
Şedinţe de sindicat.
Învăţământ ideologic.
Sau, ca învitaţi la adunările organizaţiei de partid.
Pierdere de timp.
În general, pierdere de timp.
Iar eu nu pierdeam timpul.
Ştiam de mult preţul acestuia.
Preţiozitatea acestuia.
Sigur, aveam şi probleme.
Aveam probleme peste tot.
Unele, minore.
Tachinări.
Zâmbete.
Aluzii.
Ironii.
Dar le făceam faţă.
Le făceam faţă civilizat.
Uneori, explicându-mă.
Dar, de cele mai multe ori, cu nepăsare.
Mă făceam că nu le observ.
La început.
Apoi, chiar nu le mai observam.
Trăiam, segmentat, în lumea cărţilor şi în cea cotidiană.
Fără să am probleme.
Să am probleme de transfer.
Intram şi ieşeam.
Dintr-o lume în alta.
Într-o lume şi-n alta.
Nici la şedinţe nu aveam probleme, chiar dacă mi se făceau observaţii.
De ce ?
Simplu !
Eram atent şi la fluidul oficial.
Atenţie distributivă.
Dar, induceam şi în eroare.
Induceam în eroare scriind.
Scriam versuri.
Scriam versuri când mă obliga inspiraţia.
La şedinţe, ţinea de bine.
Se credea că luam notiţe.
Ce haz !
Privind înainte.
Privind înainte, spre vorbitor.
Spre vorbitor sau spre prezidiu.
Ca şi cum eram atent.
Dar eram atent cu adevărat !
Spre miezul evenimentelor din volume.
Cel mai mult.
Sau, uneori, spre subconştient.
La ce mi se transmite.
Să notez.
Să scriu.
Aşa, ca şi cum luam note.
Dar şi puteam lua note.
Dacă se discutau problemele stringente.
Când luam cuvântul.
Dar numai dacă era nevoie.
Aşa au trecut câţiva ani.
Ba nu, doi ani, doar doi ani.
Doar doi ani, până când, directorul şcolii, şi el pasionat de lectură, chiar profesor de limba română, a venit cu propunerea
- De ce nu te faci difuzor de carte ?
Da, chiar aşa !
De ce nu mă ocup de difuzarea cărţii în şcoală ?
Tot el, în justificare:
- Ai putea aduce în unitate cărţi pentru cadrele didactice şi pentru elevi !
- De unde ? întreb prompt, prinzând ideea din zbor.
Ideea, ramificată, deja expunea la orizont florile şi fructele viitorului.
- De la depozitul Cooperativei “Potaissa”!
Aşa a început discuţia după o şedinţă, terminată în cancelarie cu sticlele de bere în faţă.
Aşa am aflat de această cooperativă din municipiul apropiat care, repartiza în mediul rural din raion, mărfuri de toate felurile.
Inclusiv cărţi.
- Îţi înmânez o adresă din partea şcolii şi te duci la şeful cooperativei să rezolvi problema.
Ne-am despărţit înţeleşi.
A doua zi, după ore, cu adeverinţa în buzunar, mă deplasez la sediul cooperativei şi mă înfăţişez în biroul preşedintelui.
În câteva minute tranzacţia deveni oficială.
Subalternii mi-au întocmit actele.
Am semnat peste tot.
Iată-mă gestionar !
Gestionar de librărie.
Mă întorc acasă şi fac planuri.
Fac planuri pentru timp.
Pentru timpul afectat.
Pentru relaţii.
Pentru relaţiile cu cititorii, cu clienţii.
Planurile se dezvoltă singure.
Ştiu.
Ştiu cum va decurge activitatea.
Şi cum va decurge discuţia cu directorul.
Ce voi propune.
Dacă va accepta.
O să văd.
Aşa adorm.
Dimineaţa, liniştit, încrezător, mă înfăţişez la direcţiune.
Directorul, prezent.
Şi secretara.
- Bună dimineaţa !
- Bună dimineaţa !
- Ei, ai fost ?
-Da, am reuşit să ajung gestionar de librărie, mai exact, difuzor de carte !
- Felicitări, băiete, să vezi ce treabă serioasă vom face !
Prologul se termină rapid pentru că intram la ore.
La sfârşitul acestora, între cicluri, am primit un spaţiu din dulapul din cancelarie, cu cheia respectivă, după care am stabilt detaliile.
Cum şi când voi aduce pachetele.
Pachetele cu cărţi.
Cum să interesez şi elevii.
Am convenit să le expun în pauze pe balustrada coridorului de la etaj.
Dar şi că le pot prezenta, din când în când, la ore, câteva minute.
Ce să mai zic ?
În lunile viitoare, cărţile aduse au fost “cumpărate” ca pâinea caldă !
Pachete după pachete.
Cadre didactice şi elevi.
Cu toţii erau încântaţi.
Chiar şi părinţii copiilor.
Cu toţii au constatat o emulaţie crescândă, în atenţie şi comportament, în discuţiile şi răspunsurile la ore.
Sigur, pe lângă timpul şi energia consumate, o problemă practică ce trebuia finisată şi îmbunătăţită era recuperarea contravalorii volumelor, a ţinerii la zi a tabelelor cititorilor, colegi şi elevi.
Ce mai, contabilitate în toată regula !
Mai ales că recuperarea banilor se făcea în rate.
M-am obişnuit repede cu achitarea sumelor la casieria cooperativei şi cu încasarea procentelor.
Dar şi cu realizarea inventarului.
Inventar realizat personal, oricând doream.
Sau, cel oficial, trimestrial.
De aici a apărut surpriza.
Mai precis de la unul din primele inventare personale.
Cum se desfăşura un asemenea inventar ?
Simplu.
Adunam, pe rubrici, toate vânzările, de la colegi şi de la elevi.
Evaluam stocul de carte.
Şi analizam chitanţele de la casierie.
Trebuia să-mi iasă totalul.
Şi-mi ieşea !
Luni de zile mi-a ieşit totalul.
Până odată.
Până într-o zi, când, după ore, am găsit lipsuri în fondul de carte din stoc.
Verific din nou.
Acelaşi rezultat.
Cărţi lipsă.
Nu-mi venea să cred !
Cineva ia din cărţi.
Cineva fură !
Hoţ în şcoală.
Mă simt prost.
Mă simt înşelat.
Mă simt înşelat în activitatea de stimulare culturală.
Mă simt înşelat în încrederea colegială.
Şi în cea socială.
Cine s-o facă ?
Unul dintre colegi ?
Vreun elev ?
Femeile de serviciu ?
Plec acasă tulburat.
Plec acasă înnegurat.
Chiar şi partea financiară este neplăcută.
De ce să plătesc volumele furate, însuşite pe nedrept ?
Nu spun nimănui.
Nu spun nimănui, deocamdată.
Duc activitatea mai departe.
Aduc noi pachete.
Vând colegilor şi elevilor.
Ţin evidenţa la zi.
Verific cărţile din stoc.
Privesc atent cele două uşiţe ale dulapului, să văd dacă sunt forţate.
Trec zile şi săptămâni de suspiciune şi neîncredere.
Dar şi de speranţă.
Dar dacă am greşit ?
Dar dacă am greşit eu, undeva ?
Pachete şi iar pachete.
Cărţi şi bani.
Inventar după altul.
Nimic nou.
Răsuflu uşurat.
Răsuflu uşurat, zicându-mi că a fost un accident.
Un accident sau o neatenţie.
Cum, poate, se întâmplă în orice gestiune.
Zilele intră în normal.
Până când, la un alt inventar, iarăşi lipsesc volume, câteva volume.
Mi se face rău.
Chiar mi se face rău !
Se repetă furtul.
Acum, aproape de sfârşitul anului şcolar.
Verific, dar, rezultatul este acelaşi.
Au dispărut iarăşi volume.
Nu mai pot să tac.
Trebuie să-l anunţ pe director.
Mâine, la prima oră îl anunţ pe directorul care mi-a propus activitatea.
Şi cât de bine a mers !
Cât de bine a mers difuzarea cărţii în şcoală !
Cu ce rezultate !
De ambele părţi.
Chiar şi eu, câte volume am procurat cu sumele din cele 12 % !
Câte eforturi !
Să alegi din depozit mii de cărţi şi să le transporţi manual.
Să ţii evidenţa banilor.
Să achiţi lunar, la casieria cooperativei, contravaloarea lor.
Şi să vină cineva să te fure !
Iată, în ce stare îl anunţ pe director de cele două evenimente.
A doua zi.
După ore.
După plecarea secretarei.
- Nu se poate ! exclamă directorul.
- Ba da, şi de două ori, îl contrazic eu, ridicând tonul !
Ridicând tonul, nervos.
Nervos şi supărat.
Supărat şi jignit.
- Nu se poate ! repetă directorul, în reacţia lui de surprindere.
Apoi, mai calmaţi, discutăm realitatea minute în şir, până ajungem la unison.
Ajungem la unison prin planificarea unui flagrant.
Mai ales că, în discuţie, am ajuns la concluzia că, dacă este un hoţ, acesta numai între cicluri poate opera, sau şi mai sigur după-masă, când cancelaria este goală.
Aşa, directorul, ca naş al difuzorului de carte, s-a angajat să rămână în şcoală mai des, după ore.
Să lase uşa de la direcţiune puţin deschisă.
Pentru a auzi uşa cancelariei.
Şi atunci.
Şi atunci, după câteva minute, să intre în cancelarie.
Discutăm detaliile.
Facem pe detectivii.
Redevenim optimişti, pe fondul neplăcut al întâmplărilor.
Sfinţim pactul la bufetul de lângă şcoală.
Cu bere.
Apoi, zilele intră în obişnuit.
În obişnuitul sfârşitului de an şcolar.
Cât mai avem până la vacanţă ?
Trei săptămâni.
Două săptămâni.
Ultima săptămână.
Nici un semn.
Nici un semnal din partea hoţului.
Din partea detectivului.
A detectivului-director.
Iată, încheiem mediile, mediile trimestrului 3 şi cele anuale.
Suntem mai mulţi în cancelarie şi lucrăm.
Calculăm şi scriem mediile.
Nici nu l-am văzut.
Nici nu l-am văzut pe director, intrând în cancelarie.
Tăcut şi păşind uşor.
Cu ţigara nelipsită dintre degete.
Oprindu-se.
Oprindu-se în spatele meu.
Şi şoptind.
Şoptind, misterios.
Mie.
Doar mie şoptindu-mi:
- L-am prins !
Apoi, râzând graseiat, spre uimirea tuturor, părăsi încăperea.
Perdeaua, din cauza curentului de aer, îmi atinse umărul şi obrazul stâng.
Las stiloul între foile catalogului şi mă ridic uşurat.
Mă ridic uşurat din cauza finalului.
Din cauza finalului neaşteptat, dar aşteptat.
Intru în direcţiune aproape surescitat, curios de aflarea adevărului.
A hoţului.
- L-am prins ieri, înainte de plecare, mai spre seară !
- Cum ? întreb curios să aflu amănuntele.
- Aşa cum am planificat !
- Am auzit uşa, i-am dat timp să acţioneze şi l-am surprins.
- Câte volume avea ?
- Ei, vreo 4-5 volume pe masă şi se pregătea să închidă cu cheia-dublură !
- Şi celelalte două furturi ?
- A recunoscut totul !
- Şi banii ?
- Îi trag din salariu suma pe care mi-o declari.
- Mulţumesc, directore !
Glasul meu, puţin tremurat, exprima mai mult decât atât.
- Eşti bun de cinste !
- La salariu directore, la salariu !
2009